MONO

La început a fost mono. Ceea ce a urmat nu putem cataloga decât ca fiind stereo. Primul telefon mobil cântărea ceva mai puţin de 10 kilograme. Acum cel mai uşor gadget cu acelaşi profil nu măsoară în greutate mai mult de 40,1 grame. Iniţial, era magazinul de la colţ, aşa- numita alimentară, în locul fostului aprozar. Astăzi dau o tură prin mall să mă aprovizionez cu tehnologie portabilă şi ceva wireless în reţea. Înainte obişnuiam să derulez casete video. Un click mai târziu cinematografia se învaţă nu comutând pe VCR, ci download-ând torrenturi. Recunosc însă că nu m-a luat prin surprindere nimic. Nici microcipul, nici transmisia digitală, nici telefonul cu touch screen agăţat de gât. Şi-apoi am păşit dincolo de uşile glisante ale bine-cunoscutului Polus Center din Cluj şi-am avut un deja-vu. Era dintre cele care preîntâmpină un singur moment ireperabil în spaţiu şi timp, nu pentru că ar fi fost vorba de o conştientizare a paranormalului, ci pentru că pur şi simplu, prevestea o demonetizare a cunoscutului. Ştiţi…Există un soi aparte de melancolie. Acela care te fură de sentimentul că tu eşti apogeul, iar lumea ta e punctul culminant al istoriei. Şi nu întotdeuna…arareori, dar…câteodată, întâlnim un soi aparte de tragism. Vorbesc de acela care te aşează într-un scaun glisant în mijlocul unei săli arhi-pline, şi-ţi titrează sfârşitul a tot ceea ce a fost şi începutul a tot ceea ce va fi. Nu. Nu am porniri suicidale, însă mă simt oarecum trist, şi mi se pare că probez un soi aparte de tristeţe. Dintr-acelea care promite, în cel mai absurd mod cu putinţă, un dezechilibru, un afect de greşit, deşi nu ştii de ce nu ar fi bine. Şi-n lumea experienţelor de dincolo de un ecran, care, în lipsa accesoriilor era cât se poate de plat, ştiam că m-am redimensionat. Mi se impunea să mă regândesc, să-mi recalculez modul în care îmi voi proiecta nostalgiile pe pereţi. Am puţin peste 20 de ani şi mă simt uşor depăşit. “Te sfătuiesc să vezi <Avatar> 3D”, mi s-a spus. ”În caz contrar ai să regreţi.”