Marcela Presecan's Blog

Just another WordPress.com weblog

Sexpansiune feminină de gen masculin

Sunt lucruri pe care ţi le-aş spune. Toate de rău, nimic de bine. Ca să înţelegi că am nevoie de o minune. Nu pentru că vreau să pun condiţii, ci pentru că nu sunt în stare să fac minuni de unul singur. Şi poate, dacă ţi-aş spune, ai înţelege că sunt un egoist, că nu mă pricep la nimic, decât să fiu nefericit. Nu construiesc. Dărâm. Un „vigilante” într-un corp de om. Ţi-aş spune că poate-mi pare rău că n-am făcut nimic în acel moment. Unul dintre-acelea care nu se prea repetă şi nu prea au loc. Şi poate ai înţelege că însemni ceva pentru mine, pentru că…de obicei…nu cer iertare la nimeni. Dar…trebuie să-ţi spun că sunt şi zilele de mîine, acele zile de după. Ba mai mult, că zilele sunt dintre acelea în care nimeni nu înseamnă mai nimic pentru mine. Şi ştiu că îţi repugn, pentru simplul fapt că nu mă străduiesc mai mult. Dar au fost zilele de azi, când nu te-ai străduit nici tu. Ba mai mult, că zilele de azi sunt dintre acelea în care însemni, pentru mine, mai mult decît oricine. Dă-l naibii de romantism. Lasă-le dracu de vorbe-n rime. Fă cumva să uit că nu-mi este permis să te urăsc azi şi să te iubesc mâine. Nu toţi ştim ce e rău şi ce e bine. Nu suntem toţi o investiţie. Şi ştiu c-ai cheltuit cu mine câte sentimente n-ai fi dat pe nimeni. Ştiu prea bine. Aşa cum ştii şi tu că fiecare potenţial câştig, cu marja lui de risc, vine. Nevoie să-ţi spun n-ar mai fi, că oamenii pot fi şi pierderi. Mai mari, mai mici. Puţini sunt dintre-acei care intenţionează să fie sfârşit. Mai mare, mai mic. Prezidiul eşti tu. Noi nu suntem nimic. Atâtea alte lucruri ţi-aş mai spune. Deşi, mă mai gândesc, de ce azi şi nu mâine. Mă ştii pe mine. Mereu deteriorat, friabil, indecis. Mereu surpriză. Şi cu toate astea, azi aş putea să fiu o investiţie. Să zâmbesc, să prujesc, să te iubesc cât o mie. Doar că tu nu vorbeşti cu mine. Prea probabil, mâine. Nu. Stai. Mâine nu e bine. Mâine nu însemni nimic pentru mine. Poimâine. Poimâine e mai bine. Poimâine n-o să mai am nevoie de o minune. Tu nu vei mai cheltui cu mine, eu n-am să mai fiu investiţie. Fiecare cu ale lui, ambii îndrăgostiţi lulea, trăind hai-hui. Merge şi aşa, într-o lume în care toate sunt permise. Şi-apoi dacă ar fi lucruri pe care să vrei să mi le spui, spune-le răspicat, pretinde-le. Ca să te detest răspoimâine. Să nu-mi aduci crizanteme grena în dimineaţa de după, să nu facem dragoste în organza cu aplicaţii de dantelă, să nu-mi oferi un rinichi ca să mă-ntorc la tine, un dans pe o gondolă…şi aşa mai departe până duminică…când ai să constaţi că sunt o pierdere. Că nu mă pricep la nimic, decât să fiu nefericit. Că nu sunt în stare să fac minuni de unul singur. Că tu pui condiţii. Că sunt prea egoist să îmi imaginez o viaţă cu tine fără ceva eforturi să-mi fie un pic mai bine. Căci dac-ar fi să-ţi spun lucruri pe care nu ţi le-am spus încă, ţi-aş spune că sexul e bun şi cam atât. Restul e…lipsit de imaginaţie, eteroclit…

Din cantul uşii care-şi face intrarea în inima ta

“Parcă te văd, la măsuţa de cafenea, bându-ţi espresso-ul în aşteptarea unui prieten. Telefonul mobil, de care eşti foarte mândră sclipeşte pe masă ( un Nokia N96? Cât te invidiez…dacă n-aş strânge bani pentru iPhone, mi-aş lua şi eu imediat unul). Distrată, scoţi din poşeta-ţi” – supra-dimensionată – „cărticica şi, de plictiseală începi să citeşti, dându-ţi un fir de păr vopsit roşcat de pe faţă. Mai sorbi din ceaşcă, mai citeşti, şi aşa trece vremea. Când ajungi la cel mai interesant pasaj, vine amicul, se aşează lângă tine şi îţi ia mâna într-a lui. Laşi cartea pe măsuţă. N-ai să reiei povestirea niciodată.” (N.B.) Şi te privesc din cant-ul uşii care îşi face intrarea în cafenea dinspre terasa cu pian. Doamne, cât poţi fi de tânără! Te urmăresc de ani buni, nu cu intenţia de a săvârşi acte imunde, ci dintr-o dragoste nebună pentru biluţele de tutun care-ţi sărută buzele. Amicul tău…Ai să vezi…are să te dezamăgească mult. Dar stau şi mă uit la tine…şi-mi pari mai fericită ca oricând. Te urmăresc de ani buni şi-aş putea să-ţi spun că, acum, în aceeaşi cafenea, opt ani mai târziu, eşti mai frumoasă ca oricând. Şi cu toate astea, tac. Pentru că, frumoasă cum eşti, nu ţi-ai dat încă seama că te iubesc. Şi pentru că…doriene precum îţi sunt dorurile, nu ţi-ai amintit niciodată de mine. Aş putea să-ţi spun că n-am să fiu niciodată ca amicul tău, să te port pe braţe printre aşternuturi şi-apoi să te las. Şi cu toate astea, tac. Şi te privesc din cantul uşii care-şi face intrarea în inima ta. Te văd zâmbind, te văd plângând, te văd plecând ca să uiţi că eşti mai tristă ca oricând. Îi nesocotesc pe toţi cei care nu te-au adus înnapoi: escroci, politruci, homosexuali, curvari, rataţi. Atâţia oameni care nu ţi-au vrut binele. Şi mă gândesc că aş fi putut să fac ceva ca să nu te rănească nimeni. Şi cu toate astea, zac. Căci naivă cum ai fost, îmi pari mai naivă ca oricând. Te-ai încăpăţânat să nu-nţelegi că lumea nu se joacă pe degete, că din invidie nu te bagă în seamă nimeni. Iar eu…eu ţi-aş pune la picioare o lume, doar de-ar fi să trăieşti ca şi când n-ar mai fi mâine. Şi cu toate astea, zac. Te privesc aşa cum mă priveşti şi tu, aşteptând. Doar că eu cerc doar la tine, iar tu scrutezi întreaga mulţime. Şi te-ai îndrăgosti de fiecare dintre ei, oamenii momentului, ca azi să nu mai fie aşa cum e, ca telefonul să-ţi sune mai des. Şi cu toate astea, rămân să te privesc. Eu unul, am să mai aştept un timp…Prefer să tac, să zac, să te privesc…decât să-ţi dau o viaţă şi nu o poveste, un paragraf în loc de-o carte, o obsesie pentru dragoste. Şi-acum la masa ta s-aşază altcineva. Forţezi un zâmbet, laşi aceeaşi carte, pe aceeaşi măsuţă. Amicul tău…ai să vezi…are să te iubească mult. Cu timpul, vei fi mai frumoasă ca oricând. Şi-mi vine să-l privez de viaţa-i pentru simplul fapt că îţi ia mâna într-a lui. Şi cu toate astea….înghit în sec…Mai sorb din ceaşcă, mai citesc, şi-aşa trece vremea. Când ajung la cel mai interesant pasaj, îmi vine amica, se aşează lângă mine şi mă sărută pe buze. N-am să reiau, niciodată, povestirea. Prefer să distrug o altă lume. Iartă-mă!

N.B. Paragraful este preluat din “Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu

Despre Superclasă pe tonă de publicitate făcută cu forţa

De curând, întorcându-mă de prin depărtări, am dat peste acest articol în ziar, care profera destoinic în nu mai mult de zece, poate unsprezece unităţi sintactice, modul în care cititorul de rând ar trebui să aprecieze – sau nu, în funcţie de preferinţe – faptul că o anume Super-Celebritate – îmi cer scuze, singura – de prin părţile locului, împlineşte nu mai mult sau mai puţin de două decade. Iniţial, nu am prea ştiut drept ce să iau acest stenahoric ferpar informativ: să fie ştire, să fie un comunicat, să-l iau drept o dovadă de indigenţă artistico-literară. Adevărul e, că lumea trebuie să ştie, căci, Superclasa e doar una, şi noi – ăştia, cotârlele anodine, devoratoare de colportaje informative ce reiterează constant o monomanie – suntem cu miile. Chestia e, că, în cazul in care publicaţia ar fi fost de vînzare, mi-aş fi putut exprima dezaprobul, refuzând s-o cumpăr. Numai că, ce să vezi, becisnicul eres se distribuie gratuit în tot judeţul, obligându-mă să asist la desfăşurarea indelebilă şi inamovabilă de titluri de primă pagină – ce fac să ţi se-oprească chiseliţa-n gât – fie că vreau, fie că nu. Oh, eclatanta Superclasă românească: cea care se face cunoscută la 14 ani, şi se poate fuduli cu o adevărată carieră – două, trei, dacă adăugăm profesiunea – alias hobby – numărul 1 în România, aceea de fotomodel – până la minunata vârstă a majoratului american. Şi noi, ăştialalţi, albigenzii vetuşti ai muncitorimii de duzină, cu universităţi abia duse la capăt cu burse şi job-uri part-time pe lângă, dăm dârdora la cutiuţele poştale cositorite ca să invidiem prima pagină a săptămânalului care, de voie, de nevoie, ne informează gratuit, despre…gheridoanele în jurul căroara ar fi trebuit să mă învârt ca să nu mă găsească nenorocul, dezabuzat, la 32 de ani, cu împrumut la bancă, ba chiar, mai mult, impozit pe dobândă la economii, o loitră, un nimeni. Ei, ce să-i faci, cicadele gazetare sunt nenumărate, pe când Superclasa, doar una. Şi atunci, din ce anume motive, n-ar trebui să ştiu cât de înaintată în vârstă – sau neînaintată, după caz – este această mizanscenică Supra-Valoare provincială, ce velinţă de firmă i-a învelit şezutul în nu ştiu ce emisiune, când şi ce fel de surplusuri şi-a adăugat şi unde. Şi încercând să-mi dau seama – în tot acest turbionar val de obidă ce m-a cuprins pe neştiute – ce defineşte această Superclasă a momentului, am ajuns la următoarea concluzie – pentru că alta nu reiese de niciunde: Superclasa se naşte Superclasă, iar, pentru asta, unii se văd imuabil îndatoraţi a o măguli din cale-a afară. Pentru că…ce este o Superclasă născută Superclasă, fără de VI-ZI-BI-LI-TA-TEA-I la care au lucrat atâţia alţii? Căci poţi să construieşti orice poveste în jurul unei june trufandale sprijinind o canapea dichisită, atâta timp cât dispui de canalele media potrivite şi ai de grijă să o faci cunoscută galioanelor supra-saturate de oameni ca noi, bănuiţii adulatori ai unei monomanii devenite monomania tuturor. Altminteri, ce ştie această Superclasă să facă, decât să-şi construiască o imagine în baza unor Supra-pixeli: se machiază, se demachiază, îşi controlează greutatea, se analizează din profil, anticipează momentul în care o nouă operaţie estetică o va salva de cel din urmă neajuns. În definitiv, fără formă de prezentare, Superclasa se naşte Superclasă şi…atât. Aceea care-şi face mendrele cu fetiţa care a reuşit să se strecoare la petrecere şi acceptă orice. Şi-n fond şi la urma urmei…de ce nu? Suntem toţi – mai ales, toate – o Superclasă născută Superclasă….Avem CV-uri care ne sunt – fără doar şi poate -invitaţii la petreceri care mai de care…Acceptăm orice, atâta timp cât ni se promite ceva VI-ZI-BI-LI-TA-TE. Super-Celebritatea….Ei….Super-Celebritatea e altceva. Sunt condiţii de îndeplinit, sunt praguri pe care nu le poţi depăşi, sunt oameni ale cărei monomanii trebuie cu tot dinadinsul…să fii. Restul…ţine de…locul şi momentul potrivit. Cu toate astea…mai am de spus doar atât…TE NAŞTI Superclasă…asta e mai mult sau mai puţin adevărat – în funcţie de închipuirile fiecăruia despre sine. ŞTII cu siguranţă că eşti Superclasă, atunci când apari pe prima pagină a săptămânalului din localitatea ta, pentru notabilă-ţi realizare de a fi supravieţuit îndeajuns încât să împlineşti…16, 17, 18…nu mai mult de 25 de ani. Ce sa mai zic, eu unul, cu o neoplazie malignă de toată pomina, ştiu de pe-acum…N-am să fiu Superclasă…decât poate…în cazul în care se-ndură cineva să-mi scrie necrologul…Post-mortem…nu mai vorbim…căci fără o poză ca lumea şi fără îndoială…o participare la Miss România…pot să uit…

Ultima bucată poveste…într-o lume aşa cum este…

…Poate vă întrebaţi cum de-am ajuns de la a fi atracţia Bucureştiilor, la a mijloci transportul zilnic între Capitală şi comuna Petrichioaia, cu tata vatman şi nimic mai mult, cu măgarii, măgari aşa cum sunt, cu tramvaiul duhnind a râncezeală şi uzură, fără vitralii, ordinar, comun. Ne-am ascuns ca să nu ne-ajungă din urmă datoriile. Asta…şi, pentru că, în Petrichioaia, nu ne-ar fi cerut  nimeni socoteală dac-am fi dormit sub cerul liber. S-a năruit totul, aşa cum s-a lipit, acea vară, sorocul de noi. Pentru că n-a intuit nimeni capacitatea de adaptare a pieţei la cele mai profitabile idei. Ştiţi voi, au fost replicatorii, au fost interesele ministeriale, au fost dările pe venituri nedeclarate şi tripourile. Au fost zebrele lor, cele care ne-au radiat clientela: diligenţe trase de cai pictaţi în zebre. Mi-l amintesc pe tata îngenunchiind în faţa galantarelor luminate modest. Mi-a mărturisit că nu învinuia pe nimeni. Erau greşelile lui, îmi spunea, cele care ne-au aruncat în străzi. Se gândea să dăm tramvaiul pe-un cort, eventual, să ne urcăm în primul tren spre plaiurile de dincolo de Carpaţi, provincia. Bucureştii n-au stat în loc de măgarii noştri.

A fost precum moda. Zebrele…caii pictaţi…erau mai în vogă. Nu s-a mai auzit nimic, ani buni, nici de madame Raveca, nici de Daiana. Se zvonise că fuseseră declasificate nişte dosare, că odată cu deconspirarea afacerilor dubioase şi raziile, conservatorii urmau a demoraliza politicianismul liberal. Se juca pe sume mari în cluburi clandestine, în  beciurile tavernelor, acolo unde strugurii mustesc a vin fiert şi prunele a ţuică. Pantelimonul era Dorobanţiul, Calea Victoriei, Mogoşoaia, Cişmigiul, Kisseleful şi Herăstrăul la un loc. „Viciul verde” era secretul tuturor. Hanul lui Manuc se prostitua sub ochii tuturor, pentru că doar acolo îţi mai puteai găsi alinarea după ce pierdeai cu sutele de parai la ruletă, mitimic sau barbut. S-au anunţat 178 de sinucideri în septembrie a lui ’82.

Ar fi putut fi cu o cifră mai mult, dacă nu l-aş fi găsit pe tata întins pe acei saci cu fân, dezbrăcat complet, hoţit până la piele de tot avutul din buzunarele hainelor pe care nu le mai avea, că i le furaseră şi pe alea. Grizetele lucrau cu bande organizate, cu capete de mahala, cu cortorari. Nu plăteau dare la stat, dar le dădeau ăstora, un sfert din venitul câştigat. Intrase în comă alcoolică, tata, aşa-mi spusese Ghiţă, ospătar la Grand, prieten bun de-al nostru, de când îl ajutasem să-şi plătească datoria jucată la cursele de cai. Cum tata dispăruse zile la rând, se interesase pe la toţi cămătarii de situaţia mea. Aflasem că tata, nu numai că ne jucase toate economiile prin tripouri, dar avea datorii mari. Am tras tramvaiul în curte la Manuc. Până să-l aducem pe tata, vitraliile ne fuseseră sparte. Aruncau mahalagioace cu pietre, arătându-ne intimităţiile de pe sub fuste. Batjocorind măgarii, le-au furat jobenele şi i-au frecat cu nisip să vadă dacă erau vopsiţi sau nu. Cu lacrimi în ochi am strigat numele Anuţei şi l-am lăsat pe Ghiţă să mânuiască hăţurile până îndărătul spitalului Cantacuzino. Nu m-au lăsat să-l ţin de mână, deşi m-am zbătut să scap din prinsoarea asistentelor. M-au condus afară, în sala de aşteptare, dar n-am izbutit să stau locului. Le-am rugat să-mi împrumute o găleată. Mi-au adus un recipient de tablă albăstrie, cocârla-i din sârmă subţire. Cum apă n-aveau că, cică, şi aşa venea cu întrerupere, am spălat măgarii cu vin oţetit din pivniţa de la Grand, că tot nu ştia Ghiţă cum să se mai descotorosească de el. Am înmuiat jobenele în zeamă de potroace şi am chemat dulăi vagabonzi să le sfâşâie. Când m-am întors la spital, puţeam atât de tare a etanol, încât personalul n-a ştiut cum să trateze un descreierat ca mine. Strângeam mânerul găleţii între degete, ca şi când ar fi urmat să dau cu ea de toţi pereţii. Era un sac de oase, tata, când m-am aşezat lângă patul lui. I se citea atâta amărăciune în ochi, alta decât cea a măgarilor când s-au văzut dezbrăcaţi de culori.

–         „Ştefane, uită-te!”, mi-l amintesc spunând. „Vezi clovnii aceia de după perete?”

–         „Care clovni tată?”, l-am întrebat convins că iar a luat-o razna.

–         „Nu-i vezi, Ştefane?! Sunt toţi clovnii de după perete care ne măsoară meritele!”

–         „Nu ei, tată!”, i-am zis încercând să-l liniştesc. „Nu ei, tată, ci…Dumnezeu.”

–         „Dumnezeu?!”, mi-l amintesc şoptind…”Care Dumnezeu, Ştefane?! Că Dumnezeu e unul singur şi noi suntem atât de mulţi, rugându-ne precum mârţoagele în hăţuri să ne mai ierte din când în când.”

Aş fi vrut să-i spun că n-avea nevoie de iertarea nimănui. Îngenunchease de prea multe ori, pentru un om care nu putea duce mai mult. Mă săturasem să-l ştiu servil, pentru că, aşa, întins pe patul de spital, vorbind aiurea, tata-mi era supra-uman. Încercase să mă facă să-l admir mai mult, neştiind că mi-a fost semi-zeu de când m-a văzut al lui. Un tată îmi fusese întotdeauna de-ajuns. Că avusesem „maison” sau tramvai, că mâncasem la bodegă sau la Casa Doina, că avusesem parai sau că-i pierdusem în tripouri, că ne-mbrăcasem de pe Victoria sau că înnotasem dezbrăcaţi în Dâmboviţa, că poposisem la Lido sau în curtea vreuneia dintre fostele-i neveste, nu-mi păsase niciodată. Nu simţisem vreodată că fericirea mea ţine de lucruri aşijderea. Legenda nu se construia în jurul meu, sau al tramvaiului cu vitralii, nici măcar cel al măgarilor coloraţi. Legenda era tata, şi nici n-aş avea nevoie să mai spun de ce. Dar am să vă mărturisesc că întins pe patul de spital deasupra tatălui meu, i-am numărat – pentru a doua oară – bătăile inimii şi am trăit, ca nimeni altul, aventura miocardică a unei poveşti de Bucureşti, una într-atâtea aceleaşi istorisiri despre oameni şi tramvaie care-au fost la fel.

P.S. Fotografia asociata postarii este semnata Vlad Dobrescu si a fost prezentata in cadrul Expozitiei de Arta “H! Life”, hotel Ramada Sibiu, in desfasurare in perioada 26-27 iunie 2010. In consecinta, dedic acest fragment lui si tuturor celor care, prin talentul lor, au facut ca lucruri imposibile sa devina, cel putin, realizabile, daca nu…chiar…remarcabile…

A treia bucată poveste…într-o lume aşa cum este…

…Războaiele noastre, ale tatălui meu, ale mele, s-au purtat în vara anului 1882, pe Calea Victoriei. Erau toate bombonăriile, deliciile de la tejghele, pistile şi smochine înşirate pe beţe, care ne cereau să ne înarmăm cu orice altceva, numai catapulte şi bastile, nu. Nu era, în Bucureştii anilor `80 loc de măgari coloraţi înhămaţi la tramvaie victimizate. Petrecerile mondene, jocurile clandestine din cafenelele ascunse, Herăstrăul cu grădinile-i de vară, Colentina şi Valea Prahovei, îşi revendicau liber drepturile asupra clientelei ce ne-ar fi putut fi bastion în lupta cu sărăcia. Nu ne-a fost nicidecum uşor să ne facem remarcaţi în toiul deprinderilor cu biliard şi şah, printre atâtea birturi la modă şi fumuri de Havana. Asta până când am descoperit o firidă în tot acest bairam comercial.

Sensibilităţile doamnelor petrecute la braţul moşierilor reputaţi, ne-au fost nişa, garanţia că nu ne vom găsi nevoiţi să precupeţim cu cobiliţa pe umeri. Pentru că, în curioasa judecată a unei „mademoiselle”, un măgar colorat – aşa zis ponei – va face, întotdeauna, mai mult decât oricare zece bidivii acromatizaţi. Înainte de toate, însă, Bucureştii erau o capitală deservită somptuozităţilor. Orice intenţie de negoţ era pasibilă a fi revocată. Şi asta pentru că fără acceptul ministerialilor mai mult sau mai puţin complicizaţi în speculaţiile petroliştilor de la Capşa, nu aveai să răzbaţi acustic în gălăgia de pe bulivard. Cu toate acestea, arareori, se întâlnea o damă, una singură în toate aceste cluburi de influenţă bucureştene, a cărui cuvânt norma orice cămătărie. Madame Raveca era o femeie, pe cât de înstărită, pe atât de extravagantă. Citise mult la viaţa ei, cu precădere romane de epocă, motiv pentru care, într-o lume a nestăvilitelor inovaţii ştiinţifice, femeia îşi clădise un imperiu al excentricităţilor de roman anti-contemporan. Moştenise de la răposata ei mătuşă o caleaşcă, un shire englez descins din campioni nativi la tractare de greutăţi şi un conac colosal undeva în Lipscani. Edificiul avea o istorie controversată de femei nemăritate şi o arhitectură greoaie. Văduvită de sentimentalismul amorurilor provinciale, Madame Raveca deservea antreprenoratului obscur de înaltă clasă, contribuind cu substanţiale venituri la onorariile capetelor partidiste care se vedeau nevoite a favoriza negoţurile controversate ale matroanei. Pretextând comerţul cu articole de artizanat, Madame Raveca chivernisea sibilic, o întreagă arie de servicii de companie. Ceea ce făcea ca aceste servicii să fie jinduite de mai toţi bărbaţii de departe şi din împrejurimi, era dezirabilitatea fetelor. Alese dintre cele mai vederoase, erau prezentate amfitrionei la vârsta de treisprezece, respectiv, paisprezece ani, pentru a fi, mai apoi educate în a teatraliza stilul marilor curtezane din Veneţia renascentistă. Timp de patru ani, erau supuse unui studiu amănunţit despre literatură, comportamente gestuale, mijloace de expresie, rafinament artistic, eleganţă vestimentară şi, nu în ultimul rând, viaţa la curtea suveranilor. Se zvonea că binecuvântarea domnei Raveca, venea cu o garanţie a succesului, o recunoaştere desăvârşită a meritului de-a fi biruit păturile sociale inferioare ale Bucureştiilor.

Daiana îi spunea Rava şi asta pentru că era singura persoană din întreaga lume, căreia madame Raveca i-ar fi permis orice. O condiţie i se impusese celei din urmă, prin testamentul mătuşii ei: să se bucure de moştenirea lăsată ei, dar să o iubească pe Daiana mai mult. Şi pentru că, madame Raveca fusese, la rândul ei, salvată prin adopţie de un tată bolnav în ale jocurilor cu noroc, beţivan ratat, Daianei i-a împărtăşit o dragoste mai mare decât oricare alta. Ca şi mine, Daiana era adoptată. Ca şi mine, Daiana vedea în cela mai stranii lucruri, o frumuseţe aparte. Ca şi mine, atunci când avea curiozităţi nesatisfăcute, Daiana le desluşea pipăindu-le. Binecuvântată a fost ziua, şi, nu în ultimul rând, Anuţa noastră, atunci când Daiana i-a mângâiat burtica, tot dându-i târcoale ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Era undeva în amiezile caniculare ale unei serbări jubiliare. Se risipeau petale de la balcoane, se aruncau buchete de albăstrele dintr-o parte într-alta a drumului mărginit de trotuare. Şi-n toată această exaltare a asteniilor deprimăverizate, parfumeriile din ghivecele cu flori trântite pe jos prevesteau iubiri trase la sorti. S-a distins prin odoare-i precisă, ea, Daiana…o aromă de busuioc neatinsă de parfumul dulce, agravat, al mulţimii. Palmele-i împrumutaseră culoarea Anuţei, moment în care mi-am spus că trebuie să o opresc, altfel, avea să-şi dea seama că tramvaiul nostru era contrafăcut.

–         „Doi parai…”, încerc să îi distrag atenţia luând-o prin surprindere.

–         „Pentru ce?”, tresare ea, privindu-mă confuză.

–         „Ca să-i mângâi!”, îi spun.

–         „Dar…nu am…”, se fâstâceşte, aranjându-şi buzunarele.

–         „Atunci nu ai voie…Doi parai şi poţi să-i şi piepteni dacă vrei…”

Zâmbi. Se ridică pe vârfuri şi îşi aduse privirea atât de aproape de chipul meu, încât, pentru un moment am avut impresia că nasurile ni s-au atins şi ne-am sărutat ca pinguinii. Se depărtă murmurând, urmărindu-şi rochiţa voalitilizându-se printre piruete dansate, cadenţate aritmic. Repetându-mi că prost mai mare ca mine nu s-a întâlnit pe faţa Pământului, devenisem oarecum iritat că tata mă însărcinase cu supravegherea tramvaiului. Mă întrebam cât avea să mai întârzie, în tot acest timp, gândindu-mă la ea, la gogomănia mea, atingându-mi pieptul să-mi domolesc respiraţia. Aranjam jenat jobenele măgarilor, tot spionând aleea, căutând-o pe ea.

–         „Măi băiete, tu ştii cine sunt eu?!”, se auzi o voce gravă dindărăt, o palmă grea aşezându-se pe umăru-mi.

–         „Nu, doamnă, nu ştie, e vai de capul lui…N-a mâncat prea bine zilele astea…ştiţi dumneavoastră…e cam…cherchelit…aşa..”, interveni tatăl meu apărut ca de nicăieri, după ce mă lăsase în grija nimănui preţ de ceva ore bune.

–         „Cum?! Da’ dumneata cine eşti?”, continuă, indignată de întrerupere, femeia, impozantă, ce-i drept, prin încruntarea-i nobilă.

–         „Taică-su!”, răspunse tata, umflându-şi cu mândrie pieptul.

–         „Păi şi-i dai la copil să bea?…La vârsta asta?…”

–         „Nu, doamnă, ştiţi…a avut diaree…i-am dat rachiu ca să adoarmă mai repede…că prea se chinuia săracul…ştiţi cum e…o noapte întreagă…”

–         „Tată!!!!”, îl trag eu de manşon, iritat şi nervos că mă înjosise mai mult decât aş fi considerat necesar, de faţă cu fata care-mi făcuse inima să bată neobişnuit de aritmic.

–         „Taci, Ştefaneee, că ţi-am adus leurdă….să-ţi mai domoleşti stomăcelul…”, mă hâşâi tata cu o mişcare a mâinii care-mi era de departe nefamiliară…răutăcioasă, chiar.

–         „Domnu…”, interveni femeia, fără a mai avea răbdare să ne urmărească înghiontindu-ne.

–         „Procopie, doamnă…”

–         „Domnu Procopie, nu ştiu ce rachiu a băut fii-to, dar l-a ameţit rău de tot…păi, să-i ceară doi parai la micuţa mea Daiana să pieptene…ară…arătările astea…”

–         „Poneii..Doamnă…Poneii…”

–         „Ha….Ponei pe naiba….ăştia-s…”

–         „Ponei coloraţi, doamnă…”

–         „Rava! Rava! Hai, Rava, să ne plimbăm cu caleaşca….”, răsună surprinzător şi cristalin vocea Daianei, anulând orice intenţie a madamei în da o replică sfidării de care dădea dovadă tatăl meu.

–         „Draga mea….dar, asta nu e…scumpa mea, Daiana…”, încercă în van femeia să astâmpere elanul copilei.

–         „Haideţi, doamnă, să nu stricăm bucuria fetei…”, încercă tata să dezarmeze eventuale clevetiri la autenticitatea măgarilor, „Pentru dumneavoastră o facem pe degeaba…Nu se supără nimeni…E şi fata fericită…Vă odihniţi şi dumneavoastră oleacă…Pare-mi-se, aveţi nevoie de niţel blazon într-o asemenea dogoare…”

Nu-mi amintesc dacă au fost câteva ore, sau doar una singură, dar minutele se disipau confuze. Rumoarea notelor de busuioc răsfirate pe banchetele din tramvaiul nostru, mă făceau să-mi pierd minţile. Privind-o de după vitralii, mânuind hăţurile împreună cu tata, mi-am imaginat-o doar a mea. Noi doi, măgarii şi tramvaiul într-un câmp de flori. De-o parte şi de alta a şoselei, Bucureştii erau muţi. Mulţimile din stradă, octogenarii de la balcoane, se-nghesuiau să ne privească de la distanţă, ca şi când lumea lor era aşa cum era, iar tramvaiul nostru nu era aievea. Era ceva, să dibui consideraţiile altora atunci când, singur, independent de ei, alunecai leneş în urma a patru măgari coloraţi. Cunoscându-l pe tata, ştiam: nu aveam nevoie să fim în asentimentul tuturora, ci să ne permitem să fim altceva cu încuviinţarea doamnei Raveca. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, o încuviinţare ar fi fost prea mult. Ne fusese îndeajuns plimbarea de-a lungul bulivardelor, madame Raveca aranjându-şi pălăria pe după vitralii. Se ştia că Bucureştii sunt uşor impresionabili. Ba chiar mai mult, oblojeau dezinteresat cete de femei, care se doreau în centrul atenţiei, madame care imitau servil personalităţi de Dorobanţi. Aşa se face că, după ce madame Raveca a „descins” burghez din tramvaiul tatălui meu, la Monte Carlo, pragul era ticsit de doamne şi domnişoare doritoare de-un spaţir în trăsura cu ponei.

Speculaţiile deveniseră nenumărate: cum că tramvaiul era de import, de pe la franţuzi de dincolo de graniţă. Se inventaseră palavre, până şi la adresa măgarilor, cum că îi adusesem din Sicilia, unde rasele erau împerecheate nefiresc, astfel încât, mârţoagele să aducă a cai şi asinii a ponei hibridizaţi. Vorbeau despre tratamente cu miere şi zeamă de rozacee, frunze de nuc şi albăstrele, terapie menită a altera pigmenţii naturali ai necuvântătoarelor. Ar fi fost oarecum nedrept să nu recunosc meritele tatălui meu, care, în nebunia lui de om la ananghie, a reuşit să se ţină de cuvânt şi să facă din tramvaiul nostru, atracţie turistică a Bucureştiilor. Cererea crescuse peste noapte, la fel şi vânzarea. Şase lei şi apoi zece, chiar douăsprezece lei pentru rezervarea cupeului câteva ore de-a rândul. Eram poveste şi legendă, totodată, paraxenia din bârfele de provincie devenite pretext al vilegiaturilor de sfârşit de săptâmână în capitala ciudăţeniilor. Ne-a fost dat, o vreme, să fim graţiaţi de lipsuri. Am luat prânzuri la Iunion, am cinat la Capitol, am garat cosmopolit tramvaiul pe terasele Boema şi Grădina Tei. A dansat tata cele mai frumoase femei, pe ritmuri timide de valsuri vieneze, polci şi mazurci central europene. Am urmărit actori ghiduşindu-se pe lângă palatul Telefoanelor şi ne-am prostit şi noi încercând să înţelegem jazz-ul. N-am dus lipsă de nimic, notorietatea fiindu-ne bilet de intrare în mai toate somptoasele cluburi afectate stradelelor boereşti la mare căutare. Poposeam frecvent la Grand Hotel du Boulevard, să ne-ndopăm cu fettucine italieneşti şi să cinstim domnişoare, câteodată cu şampanie, adeseori cu câte o plimbare pe marile bulivarde. Sfârşeam invitaţi la baluri care mai de care, niciunul egalat, de altfel, de insidioasele serate de la Otetelesanu, culminând cu „fetele” noastre colorate, fiind încălecate de neveste şi viitoare soaţe. Erau pictori şi poeţi obscuri care câştigau de pe urma noastră, scrutând flămânzi ocazia de a imortaliza un moment magic într-atâtea altele, atât de banale.

Ooo, lumea bună a Bucureştiilor, cu toate ale ei uşurătăţuri şi decepţii sentimentale, seminţia oblăduită care-mi era comică, astfel, colorată între picioare de atâta fudulă călărie, prepusă echitaţie. Cochetăria aburită serios de prea mult alcool, nu lăsa loc de indiscreţii precum coloritul efemer al fantasticilor ponei „atât de frumuşei, ei, cu tot cu al lor joben”. Umorul m-a ţinut departe de a le condamna superficialităţile, comportamentul de mahala la beţie, peiorările nesfârşite despre prefacerile la care este supus cel ce vrea să ajungă acolo unde n-ar fi ajuns decât minţind. Mi s-au confesat mulţi chiaburi, găzdaci timişoreni aşa-zişi devotaţi apolitismului tehnocrat. Nu ştiu de ce, poate mă simţeau mai sincer, mai feciorelnic, aşa, dar am exonerat spuriu o groază de dubioşi barbişonaţi în frac…

A doua bucată poveste…într-o lume aşa cum este….

… După două săptămâni, l-au luat de pe perfuzii, dar nu i-au scos acul din mână. Din cauză că nu-mi era îngăduit să stau şi eu acolo, i-au dat drumul mai repede. A fost nevoit să revină la fiecare patru zeci şi opt de ore, timp de încă douăzeci şi patru de zile, pentru controale de rutină şi infuzii cu substanţe medicamentoase, din când în când, vitamine. Aşa că, o vreme, am locuit în dosul secţiei de chirurgie şi intervenţie rapidă a spitalului clinic Ioan Cantacuzino. Mâncam ce mai rămânea de pe la cantina bolnavilor, legume fierte şi supe chioare, câte un colţ de pâine mucegăită. Nu ne-am mai întors niciodată în curtea Anuţei. Aveam grijă de noi şi de măgari, căci tatei îi deveniseră mai dragi decât i-a fost sau i-ar fi putut fi vreodată oricare nevastă din căsniciile anterioare. Era foarte atent cu ei, ba chiar, i-am dus la un veterinar, să nu cumva să se fi îmbolnăvit vreunul din ei, că tot trecuse bătrânul prin experienţa cu pneumonia lobară.

–         „Uite, Ştefan, ăstuia o să-i zicem Anuţa…de unde trage el numai când îşi aude numele…”

–         „Bine, dar…atunci…să nu se supere ceilalţi…”, îi spun eu, naiv, ca şi când urecheaţilor nu le-ar fi fost totuna să tragă intitulaţi sau incognito.

–         „Păi, ce-ai zice tu, dacă le-am da nume la toţi, că n-aş prea vrea să-i văd certându-se…”

–         „Nici eu.”, aprob, convins că, dacă ar fi putut cuvânta, măgarii ar fi apreciat iniţiativa mea.

Şi ne-a numit măgarii după cele patru neveste ale sale. Nu ştiu dacă dintr-un fel de răzbunare, sau doar dintr-un subiectiv sarcasm, dar, în definitiv, măgarilor le stătea bine cu nume de femei. Se părea că tata îşi revenise. Putea să fi fost de la atâtea analgezice, că nu mai pronunţa numele Anuţei decât atunci când mânuia hăţurile. O perioadă, am rămas în Bucureşti. Era înainte ca „vechile” poduri să fie redenumite, o vreme în care tramvaiele electrice erau încă o schiţă într-un monoclu. Am parcurs culoarele de odinioară ale Capitalei, una câte una…acele parcuri care nu exhalau miasme, ci parfumuri de umbrele jucându-se cu soarele. Cişmigiul avea aroma meşteşugurilor orientale, culoarea mirodenilor scăldate în agheasmă. În Herăstrău, florile de busuioc din balcoanele suspendate îţi erau deochi şi descântec în acelaşi timp, pentru că, deşi parcă mult mai mică, lumea, privită de aproape, era splendidă. Cum rareori mi-a fost îngăduit să cobor din tramvaiul tatălui meu, mi-am imaginat, acele câteva luni de zile, ca o vilegiatură printre odăile unui oraş care-aş fi vrut să-mi fi rămas cămin. Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc, însă, pe atunci, Ion Micu tocmai fusese chemat pentru a renova Casa Vernescu. Şi, pentru că plimbându-ne noaptea prin faţa acestui monumental edificiu arhitectural, tatăl meu consideră paleta de culori a artistului impresionantă, am poposit în faţa clădirii până la răsăritul soarelui. M-am trezit hâţânat de taică-meu, la ora la care cocoşii nu anunţaseră încă deşteptarea pe ritmuri enervante de „cu”, „cu” şi „rigu”.

–         „Mi-a venit o idee”, îmi spune. Vom face din tramvaiul nostru, atracţie turistică.”

–         „Atracţie turistică?”, repet, încă buimăcit de nesomn.

–         „Ştefane! Ştii numerele acela de circ, de care ţi-am povestit când erai mic? Vom face la fel, doar că…fără elefanţi, fără…clovni şi…fără acrobaţi.

–         „Păi…şi-atunci…tată…nu-nţeleg…despre ce număr vorbeşti?”, îl întreb, pentru că, pe de-o parte nu înţelegeam de ce o ţine el una şi bună cu tramvaiul acesta, iar pe de alta, speram că, arătându-i că ceea ce spune nu are sens, renunţă la ambulatoriu şi scăpăm pentru totdeauna de el.

–         Tramvaiul, Ştefaneee!! Tramvaiul!! Tramvaiul şi măgarii!!! Doar că nu vor mai fi măgari, ci cai…Nu…Nu…Nu cai…Mai bine….Ponei…Da…Ponei…Ce părere ai?

Sincer să fiu, nu înţelesesem mai nimic. Eram pe jumătate adormit, şi, cu tot respectul, nu ar fi fost pentru prima dată când tata se comporta oarecum straniu. Nu ştiam ce e ăla un ponei. Nu văzusem unul în viaţa mea, aşa că n-aş fi putut să-mi dau cu părerea. M-am întins la loc pe banchetă, şi mi-am tras căciula deasupra ochilor, crezând că tata avusese un vis, ceva, un gând năstruşnic care dispare precum s-a iscat de nicăieri. Câteva secunde mai târziu, ce să vezi, tatăl meu încărca în tramvai găleţi cu vopsele de toate culorile, furate de la ăsta…nenea Guţă Vernescu – sau aşa ceva – şoptindu-mi răspicat că, dacă nu mă ridic în două picioare, ajungem la închisoare, amândoi. Nu mi-a fost uşor să mă imaginez legat de picioare, cu scăfârlia-n jos. Aşa că am urmărit atent nemişcarea perdelelor de după geamuri şi am ciulit sfredelitor urechile la orice alunecare de covor. Şi, poate, absolut detaşat de situaţia în care ne aflam, mi-era milă de tata, pe care-l urmăream devenind pungaş. Mă înduioşa să-l ştiu atât de nevoiaş. Iar pentru că, dintr-un oportunism accidental, ne aleseserăm şi cu ceva vitralii pe jumătate pictate, ne-am grăbit în a da colţul cu repeziciune, tatăl meu repetându-mi agasant la fiecare zece secunde cum că mă descurcasem perfect, că totul avea să fie bine. Avea un ritm cardiac crescut atunci când am încetinit în Mogoşoaia, eu atent la fiecare abajur dându-ne târcoale, tatăl meu, fredonând o şansonetă franţuzească prin subtile apropieri şi depărtări de buze.

S-a domolit, până la urmă, confesându-se parcă teraselor aburinde, doar privindu-le. Ar fi vrut să-şi ceară iertare de la cineva, şi cum n-avea de la cine, m-a strâns puternic în braţe, insistând să nu-l condamn. „Până ne punem pe picioare, Ştefan…până ne punem pe picioare…”, tot abuza de-aceleaşi cuvinte, uneori bâlbâindu-se. Îi era frică. Nu ştiu dacă de poliţie, mai mult, sau de sărăcie. Ne-am continuat traseul, până la Podul Calicilor şi am lăsat măgarii să se adape dintr-o fântână arteziană aflată în apropiere. Am înnoptat îndărătul unei negustorii părăginite, conştienţi că nu vom găsi ascunzătoare mai bună de-atât. O plită uzată excesiv, câteva oale ruginite şi un mănunchi de lemne ne-au îngăduit să ne împrospătăm trupurile şi feţele cu apă călduţă. Apoi, cu câteva frunze de mentă de pe pervazul unui apartament situat la parter, tata ne-a pregătit un ceai fierbinte pe care l-am băut din farfurie. Am înmuitat în ele câteva coji de pâine rămase din proviziile pe care ni le făcusem la spital, şi-am adormit cu burţile în sus. A doua zi am avut o diaree groaznică. Mă treceau junghi, după junghi, aşa că n-am remarcat absenţa tatei până în amiezi. Când durerea a mai contenit, şi-am putut să stau, în sfârşit, în poziţie şezut, nu mi-a venit să cred ochilor. Măgarii noştrii aveau un fel de jobene în cap, confecţionate din carton, fără boruri, şi ca şi când asta n-ar fi fost de-ajuns, tata îi vopsise de sus până jos. Anuţa era un fel de roz care aducea a vată pe băţ, iar celelalte „fete”, care mai de care: galben, verde şi albastru deschis, precum soarele, iarba şi cerul, primăvara, în câmp. Un moment am închis ochii, şi m-am ciupit de tâmple sperând că visez. I-am deschis, apoi, temător, şi-am respirat uşurat. Trebuia să fi fost de la stomac, căci, mâncasem destul de puţin zilele acelea şi aflasem cât stătusem cu tata în spital, că malnutriţia provoacă halucinaţii. Am coborât din tramvai sprijinindu-mă de obiectele de fier vechi adunate grămadă, şi-apoi am văzut totul. Am văzut ligheanele mânjite cu vopsea, măgarii în culori, tata cu pensula în mână, jobenele fără boruri. Iniţial, mi-am spus că dacă nu am leşinat, trebuia să nu fi fost chiar aşa de grav. Apoi am leşinat. Spre nenorocul meu, m-am trezit în acelaşi loc, întins pe podea, cu tata pălmuindu-mă uşor şi măgarii „curcubeici” respirându-mi în gură.

–         „Ei…Ce părere ai, Ştefane? Aşa-i că nu li se mai văd urechile?”

–         „Daaa…Sunt ceva…”

–         „Seamănă a ponei, Ştefane, ce zici? Poate că n-ar mai trebui să le vopsesc şi cozile…ce crezi? Dup-aia zice lumea că sunt artificiali…”

–         „Da, tată, ai dreptate. Nu vrem să pară…falşi.”, abrob, neştiind dacă-mi părea mai hilară situaţia noastră, sau nedreptatea care li se făcea măgarilor.

„Nuuuu…nicidecum…”, râdeam în sinea mea, spunându-mi că nu mi se-ntâmplase să văd niciodată creaturi mai odioase. Vorbeam, de fapt, de patru măgari, cu nume de neveste fanfaroane, coloraţi mai ceva, chiar, decât grizetele dintre Dristor şi Vitan. Şi când credeam că lucrurile nu puteau lua o întorsătură mai dezastroasă de-atât, m-a apucat, iar, diareea. Mă consolam, însă, cu gândul, că orice mi s-ar fi întâmplat, mai mult decât ai noştri măgari, n-aveam s-ajung eu să pătimesc la viaţa mea. Am adormit împăcat. Seara m-am trezit cu vitralii la tramvai. Şimţisem eu, cumva, că mi se făcuse ceva mai cald. Nu era o idee rea, ce-i drept, doar că, ceea ce-mi părea o sminteală temporară a tatălui meu, ne transformase tramvaiul în cel mai kitschios mijloc de transport pe care Bucureştiul avea să-l cunoască…din 1880 până azi.

Una bucată poveste…într-o lume…aşa cum este…

Vă vine să credeţi sau nu, exista odată, între Bucureşti şi comuna Petrachioaia, un tramvai. Vă spun sigur, pentru că eu l-am moştenit. Păstrez, încă, sub pălărie, testamentul tatălui meu, scris cu majuscule pe-o bucată gălbejită de papir pergaminat: „De acum înainte, tramvaiul şi cei patru măgari –  nu…nu patru cai…patru măgari – aparţin fiului meu, Ştefan Amariei.” Şi-mi aduc aminte că, ţinându-l pe tata de mână, în timp ce-şi vărsa tinctura de arnică, mă-ntrebam, totodată, ce naiba am să mă fac eu cu tramvaiul şi cei patru măgari. Şi-apoi, mai era ea, Danaia, vizibil emoţionată de inaugurările ştiinţifice ce aveau loc din ce în ce mai des în capitală. Spre nenorocul meu, cea mai recentă, fusese tramvaiul electric, o grozăvie cu două motoare, care se deplasa pe şine de metal. Acestea erau vârâte în pământ, dar nu adânc, astfel încât, tramvaiul să pară că l-ar mângâia, alunecând deasupra lui. Minunăţia numai că nu zbura, iar eu ar fi trebuit să o impresionez pe Danaia cu patru măgari…asini trecuţi demult de prima junime şi un tramvai-vagon dezlipit pe alocuri, ruginit vai de el. Iniţial, mi-am spus că am să-npuşc măgarii, şi-am să-mi iau doi cai. Doar că, aceşti patru măgari fuseseră nişte animale mult iubite, îndrăgite de tatăl meu ca vieţuitoare nepreţuite. „Li se citeşte în ochi”, obişnuia el să spună,”un soi aparte de tristeţe, povara unei seminţii condamnată să pătimească mult”. Şi-apoi ce cinste i-aş fi făcut răposatului, dacă m-aş fi descotorosit de urecheaţi, ca de un cojoc uzat, găurit pe alocuri, greu de întremat. Nu erau măgarii mei bidivii, asta-i drept, dar mă duseseră la şcoală în fiecare zi, ani de-a rândul. Eram singurul băiat care mergea la şcoală cu tramvaiul, căci nu l-ar fi lăsat sufletul pe taică-miu să mă urce în tren de unul singur. Muream de ruşine, ce-i drept. Ajunsesem să fiu poreclit „Mârţoagă”, să fiu batjocorit de colegii mai mari. Cei din anii mai mici nu înţelegeau încă. Pentru ei, tramvaiul era un fel de trăsură, măgarii erau cai cu urechi ceva mai mari, iar tatăl meu le era un personaj fascinant, dintr-acelea care purtau joben şi pregăteau trucuri magice. Erau zile în care îl vedeam erou, atunci când cobora din tramvai ca dintr-o locomotivă de tren şi promitea acrobaţii ca să aducă zâmbete pe feţele celor mici. Însă, de cele mai multe ori, îl consideram acest biet vatman ratat care ducea în spate un marfar…la propriu…adică îl căra…iar greutatea ambulatoriului şifonat i se citea pe tâmple, în zbârciturile din-prejurul ochilor, în paloarea de pe chelia capului.

Deşi trecuse ceva timp, pe Danaia am recunoscut-o uşor. Încă mirosea a busuioc. Venea la şcoală cu bicicleta, un velociped primit cadou de la matroana ei. Ajungea târziu, cu câteva minute înainte să se intre în clasele de curs, gâfâind. Până atunci, tatăl meu va fi plecat, astfel că, faţă de ea, puteam să mă comport ca şi când viaţa mea n-ar fi fost un şpaţir silit într-o conservă pe pivoţi. Cum aş fi putut să-i spun adevărul? Ce-ar fi crezut despre acest băiat, crescut într-un tramvai? Măcar de-aş fi avut şi eu doi cai, să-i fi înhămat la hrâb şi să-l fi numit „Spectacol pe patru roţi, opt picioare şi alţi multiplii de doi”. L-aş fi vopsit în galben şi i-aş fi fost birjar, aş fi plimbarisit miniştri şi, deopotrivă, oameni din comună. Daianei, i-aş fi dăruit un vagon doar al ei, cu velocipede agăţate de pereţi, rochiţe romanţate de corsete rozosine, evantaie şi umbrele dantelate la margini. Mocnea în mine jăratecul aprins al peripeţiilor de demult pe care nu le puteam da uitării. Mă încerca o afecţiune sibilică faţă de maldărul de fier şi cele patru animale, ataşament căreia Daiana nu i-ar fi dat sorţi de izbândă. Avea altă condiţie socială. Aş fi putut să fac, astfel încât, să mă creadă la fel de înstărit ca şi ea. Dar acum, că tata nu mai era, Daianei nu i-ar fi luat mult până să afle despre mine ca băiatul care moştenise un tramvai şi…ce amarnic…patru măgari. Ce-i drept, vorba se dusese în toată Petrachioaia, că a murit Procopie, veşnic vatman, fost funcţionar, părăsit de patru femei, păgubit…tot de ele. Pe mine mă adoptase, undeva între ultimele două căpătuiri, când, deja, trăia sărăcit de căsnicii îndoielnice şi sentimente aride. Patru dudui şi n-a putut să aibă copii cu niciuna. Cea de-a treia soţie m-a urât…nu-i plăcea de mine că eram cam închis la culoare…iar cea de-a patra…nu mi-o amintesc prea bine, că, a plecat iute, când i-a garat tata tramvaiul în curte, entuziasmat că primise măgarii pe gratis.

–         „Un tramvai, Procopie? Un tramvai?! Şi ce-ai să faci tu c-un tramvai?”, îl scrută nevasta, nemulţumită, aflată deja pe picior de plecare, ca şi când ar fi renunţat demult la relaţia cu tata.

–         „Un tramvai şi patru măgari, Anuţa…Mi-i i-a dat bătrânul pe gratis. N-a trebuit să dau un sfanţ în plus.”, o lămuri tatăl meu, în chip de confesiune, luându-i mâinile într-ale lui, sărutându-i-le.

–         „Păi, bine, mă Procopie, da tramvaiul cu ce l-ai plătit, mă Procopie, că n-ai un sfanţ…”, continuă Anuţa, încercând să scape din prinsoarea bărbatului.

–         „L-am luat pe datorie…”, răspunse tata smerit, abia lăsând să se înţeleagă ultimele cuvinte.

–         „Ce făcuşi, Procopie?! Te-ai bolunzit de tot?! Ia zi, măi nene, mă, te-a dat cineva cu capul de pavaj?! Tu nu vezi că n-avem ce mânca?! Şi cu ce dracu ajung eu până în Ferentari?! Cu ditamai tramvaiul, mă Procopie, mă, puţind a măgari?!”

–         „Anuţoooo!! Anuţo, te rog eu, nu pleca!!! L-am luat pentru tine, mă fetiţo, mă, ca să nu mai fi tu aşa nefericită…Tramvaiul ăsta va face mulţi bani. Anuţo, piersicuţa mea, te rog, nu mă lăsa!!! Îţi cumpăr ce vrei! Mai ţii minte hainele alea de blană din galantare? Anuţo, te implor, Anuţo!!!”

–         „Lasă-mă, mă Procopie, că sunt şi alţii pe lume, dintr-ăia cu diligenţe! Pffuuii! Auzi, aici, să mă plimb cu tramvaiul pe calea Victoriei…Tras de măgari!!! Am ajuns eu de râsul lumii, mă Procopie, să mă arate madamele cu degetul?!”

Şi uite aşa l-a lăsat, până şi-a patra nevastă, pe tata, pentru trăsurile din piaţa Teatrului şi vaporaşele de pe Dâmboviţa. Şi cum stăteam la Anuţa, că tata prăpădise tot ce-avusese cu primele trei soţii, ne-am trezit daţi afară. Iar pentru că tramvaiul nu mai fusese pus în funcţiune demult, şi măgarii nu se opinteau orice-aş fi făcut eu sau taică-meu, am rămas, cu simbrie, în curte la fosta lui soţie. Mi-l amintesc ghemuit pe pragul din faţa uşii, aşteptând-o să se întoarcă, în fiecare noapte. Avea să-i sărute picioarele, să i se-nchine cerându-şi iertare. Luni bune, Anuţa n-a mai ieşit şi n-a mai intrat pe uşa din faţă. Nu ştiu cum, că n-avea două intrări la casă, însă tata n-o mai văzuse de când cearta cu tramvaiul. La fiecare treizeci, treizeci şi una de zile, îi lăsa un pliculeţ cu banii de chirie şi-un bileţel împăturit corect, în care-şi declara dragostea pentru ea în cele mai înduioşătoare câteva rânduri, caligrafiate maiestuos, precum inscripţiile marmorate ce comemorează eroi. Îl auzeam plângând, din tramvaiul pe-ale cărui banchete dormeam. Fie că ploua, fie că nu, tata recita poezii uşii, sperând ca Anuţa să fie de partea cealaltă şi să-l asculte compătimindu-şi nesocotinţa. În fiecare dimineaţă se trezea bolnav…beteag…suferind. Dădu într-o pneumonie acută, iar eu, pentru c-aveam doar şase ani nu ştiam ce-aş fi putut să fac să nu-mi pierd părintele, singurul care-mi mai era alături, în toate aceste războaie ale sexelor. Tuşea convulsiv, ardea tot, repeta în continuu că-i era frig, iar noi n-aveam decât o pătură. I-am bătut Anuţei la uşă, răcnind că tata moare. „Anuţaaaaa! Anuţaaaa!”, îmi aduc aminte că strigam ca apucatul. Şi-atunci unul dintre măgari a-nceput să tragă. Şi-au tras şi ceilalţi până la primul spital. Îşi făcuseră asistentele cruce…ieşiseră doamne şi domni doctori în cete…c-a venit un copil cu tramvaiul să-şi interneze tatăl de tuse. Au fost paisprezece nopţi, singurele de-atunci, când n-am dormit în tramvai, ci în patul de spital al lui tata, numărându-i bătăile inimii.

Fără virgulă…

Se întâmplă, câteodată, să reîntâlneşti oameni pe care ai crezut că timpul ţi-i i-a furat. Şi te gândeşti, privindu-i faţă în faţă, că ai această şansă, să simpatizezi şi să fii simpatizat în mod necondiţionat. Încerci, apoi, să reiei uşor, uşor, mai mult sau mai puţin din viaţa ta, lăsând să se-nţeleagă că totul ar fi complicat. Pentru că, în definitiv, cum poţi să-i spui omului, după ani şi ani, că ai câteva lucruri pe-o listă şi te descurci aşa şi-aşa. “Sunt bine, m-am logodit, facem nuntă în august. Ne gândeam la un moment dat să amânăm, căci vremurile se schimbă, dar prietena mea e foarte hotărâtă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. La lucru e bine, prietenii-mi sunt alături. De copii nu mă-ntreba că, într-o vreme ca asta, vezi şi tu, se mai dă, nu se mai dă trusoul, nu ne putem risca”. Ani întregi în câteva propoziţii. Nici o virgulă, nici o paranteză, fără trei puncte. O cartografiere calculată a adultului devenit, în spatele aceluiaşi zâmbet ale cărei ironii le-ai fi ghicit în burduşeala oricărei mulţimi. Ne sunt miasmatice revederile în doi, acelea care-mi amintesc de tine pretenţios, cele care-ţi amintesc de mine, aşa cum am fost. Dar poate că, abătut cum sunt, din cauză că nu am nimic, am fost fericit să te văd zâmbind. Şi, cu toate că, aş putea să-ţi spun că o duc bine, că nu-mi lipseşte mai nimic, că încă mai am 50 de kile şi cel mai fermecător iubit, tu tot mi-ai spune că-ţi par trist. Iar pentru câteva clipe ceva mai mărunte decât cele pe care le-ai petrecut aproape zece ani nemaiştiind de mine, aş simţi, ca niciodată, că cineva are, şi de mine, grijă. Că n-are nevoie de mai mult ca să-mi fie alături. Atât. Pentru că, până la urmă, sunt nenumăraţi alţi oameni de care nu mai ştie nimeni, nimic. Excesiv de mulţi necunoscuţi despre care ştim cam multe. Prea posibil să nu ne mai vorbim vreodată, să nu ne mai intereseze unul de altul, dar am fost colegi cu ceva timp în urmă, şi asta ne e îndeajuns să realizăm, din când în când, un schimb de politeţuri. Bănuisem că ai să fii dintre cei aşezaţi, socoteai că n-ai să mă vezi descurajat….se pare că niciunul dintre noi n-a ajuns acolo unde se aştepta celălalt. Poate că ne-am întâlnit accidental ca să te revăd zâmbind, nu ca să mă convingi că ai fi fericit. Mă bucur că te-am revăzut, nimic mai mult, poate aş fi suportat câteva cuvinte în plus, ca să tac eu, ca să vorbeşti tu, ca să zâmbesc ştiindu-te că ai trăit primejdios, că ai iubit nechibzuit, că ai fost extraordinar, aşa cum am sperat să fii. Sunt bine, măritată, am doi copii, un soţ iubitor, un apartament cu trei camere şi-o maşină combi. Nimic deosebit. Am fost premiantă în şcoala generală, dar ştii cum e…oamenii sunt eroi doar în filme, benzi desenate, mituri şi legende. Scoate-i de-acolo şi sunt ca noi. Insuportabil de plictisitori.



Şi dacă dragostea nu e nimic?

Pentru că, dacă dragostea ar fi ceva, ne-am iubi unul pe altul devenind şi nu trăind unul în funcţie de celălalt, ca într-un imens infinit al viciilor fără sfârşit. Nu veţi întâlni cusur mai mare, decât acela al dependenţei de bănuitul suflet pereche. Drogul e unul şi-acelaşi indiferent că ştim sau nu să conştientizăm luciditatea cu care ne-aruncăm dintr-o relaţie într-alta. Poate fi că dragostea e doar o conspiraţie care să ne reducă la tăcere. Să nu mai ştim să fim, pentru că nu mai vrem să ne luptăm singuri, să căutăm răspunsuri. Poate fi că dragostea este o renunţare şi nu un asediu, o retragere în doi din linia întâi a frontului care ne este viaţa în lipsa cuiva anume. Se poate să existe un motiv pentru care ne-am creat această falsă impresie că, singuri, suntem lipsiţi de sens, că, „neîmperecheaţi” încălcăm norma regulamentară conform căreia trebuie să ne căutăm jumătatea. Şi dacă jumătatea mea, nu-mi este de fapt jumătatea? Dacă, între timp, m-am schimbat? Dacă jumătatea mea a fost aceea care şi-a semnat numele pe actele de divorţ şi-a plecat? Se poate că sunt partea din acel întreg care a inventat-o pe cealaltă, doar pentru că sunt lucruri la care nu mă pricep. Nu ştiu, de exemplu, ce înseamnă o revizie tehnică. Aşa că te-am găsit pe tine, sufletul meu împărţit la doi, să mă înveţi. Şi dacă tot suntem acolo, poate c-ar fi bine să-mi cumperi şi-o maşină, să experimentăm împreună – tu mai puţin că şi-aşa eşti dintr-o delegaţie într-alta – deliciile verificărilor mecanice. S-ar putea să nu fiu capabil să înţeleg modul de funcţionare al pieţei imobiliare. Şi atunci ce fel de jumătate ai fi tu, dacă nu m-ai ajuta să îmi achiziţionez o căsuţă a mea, pe care o bonific, desigur, îngăduindu-ţi să te muţi în ea. Şi-mi spui apoi că amândoi ar trebui să tragem la aceeaşi căruţă. Problema mea e care dintre ele. A mea sau a ta? Că eu vin cu maşină şi apartament, iar tu…..cu experienţă…experienţa domicilierii la părinţi. Şi-atunci unde e dragostea? Că ai tăi clar că nu mă plac. Se prea poate ca fiecare dintre noi să vrea să ascundă un handicap. Sunt, ce-i drept, oameni mai mult sau mai puţin puternici, jumătăţi care trag şi jumătăţi care cad. Dar poate că-n tot acest exerciţiu al potrivirilor aproape perfecte, adevărata dragoste ne caută infirmi….aşa cum suntem…stricaţi şi deformaţi, ca desenaţi pe-o foaie de hârtie. Cel mai probabil, să n-avem nevoie de nimeni, dar să ne fi săturat să ne suportăm pe noi înşine. Pentru că nu există sarcină mai grea pe lume, decât aceea de a fi nevoit să trăieşti doar tu, cu tine însuţi, să supravieţuieşti ştiindu-te defect în atâtea privinţe, şi una-n plus. Se poate să ne fi petrecut vieţile fabricând jumătăţi. Eu. Tu. Noi, toţi. Şi-n toată această a noastră sistematizare, ne-am îndrăgostit de ele aducându-ne reverenţe. Asta până când ne-au descoperit rupturile…găurile din pantaloni, firul tras de la ciorap, croşeturile roase de molii din dulap. Şi aşa s-a terminat. Pentru că nimeni n-a rămas vreodată să-ţi coase ţie şosetele, să-ţi peticească lambriurile, să te lipească la loc după ce şi-a petrecut atâta timp fărâmându-te în bucăţi. Prea posibil ca dragostea să nu fi avut nimic a face, să fi fost vorba doar despre o curiozitate. Pentru că sunt şi aceste jumătăţi care atârnă de jumătăţile altora. Se poate ca dragostea să fie o investiţie…o investiţie într-o credinţă. Credinţa că zămislindu-te demizeu, n-am să mai cer nimănui să-mi ierte neajunsurile. Dar dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, şi toate aceste ale mele metehne ţi se datorează ţie? Dacă puteam să fiu altfel, şi, totuşi, am ales să fiu ca tine? Nimeni altcineva în afară de mine nu a văzut o jumătate în tine, şi dac-a fost dragoste sau nimic, fie-ne iertat, căci, prea bine, nu ne-am „descurcat”. Nici eu pe tine. Nici tu pe mine. Nici toate jumătăţile dintre.

Femeile şi Photoshopul, Bărbaţii şi Sauna

Pentru faptul că cele mai multe vizionări ale postării anterioare s-au datorat căutărilor de gen „zile în care simt că mor” – apropo, să fi văzut cel cu „amatorul de cunnilingus” în urma a ce preţiozităţi a fost găsit, n-aş fi ştiut că există boli mai limbute de-atât – mă simt datoare să prescriu revista „Tango”, femeilor şi bărbaţilor deopotrivă, aceia care nu-nţeleg de ce le stau nevestele şi-n cap, doar, doar să nu se trezească cu amantele ciugulindu-le de pe pervaz. „Tango degeaba” de Simona Catrina – aţi putea să o citiţi cap-coadă înainte să vă decideţi că poate ar fi mai bine să v-aruncaţi de pe streaşină. Şi dacă, după ce-aţi parcurs această rubrică, încă vă gândiţi la balcoanele vecinilor de sus, lăsaţi-mă să cred că  sunt agnostici care o duc mai rău. De exemplu, femeile care persistă în a cumpăra metropolitanele, cosmopolitanele, reviste glossy, acelea pentru care Dumnezeul e moda. Pentru că, la ce rost să mai trăiască şi alea când văd că toate ţoalele pe care ar trebui să şi le achiziţioneze costă undeva pe la treisprezece milioane de lei vechi, de fapt, treizeci şi una, căci, nu ni s-a întâmplat o singură dată, să ne trezim citind revista invers, de amalgamate ce sunt pozele. Celor care încă mai supravieţuiesc în urma proţăpelilor pentru un stil păgubitor, le-aş propune un exerciţiu de bravură. Găsiţi un outlet ieftin, dintr-alea în care hainele se vând mai mult descusute, şi cheltuiţi până la un milion – o sută de lei noi – pe opt, până la zece, articole de îmbrăcăminte. Trageţi câteva fire acolo unde defectele sunt remediabile, şi v-aţi ales cu aceleaşi haine de firmă pe care plătiţi de şaişpe ori mai mult în magazine. Oricum nu le purtaţi mai mult de-o săptămână, fie că-s ele cusute sau nu. Important e să le coaseţi pe dinăuntru. Bun. Şi-acum o să-mi spuneţi: „Da, domne’, dar mi-e urât de tot, nu pot să mă privesc nici în oglindă!” Nu-i nimic. Vă jur că photoshop-ul face minuni. Vă spun doar atât: Spot Healing Brush Tool – o găsiţi în stânga în forma unui pansament în miniatură – cu asta vă înlăturaţi toate punctele nedorite care apar pe suprafaţa feţei; Surface Blur – sus în bară la Filters – pentru ca pielea să capete aspectul acela de porţelan, cel din reclamele la creme Vichy – poate un Pointilize ca să nu pară artificial – şi nu în ultimul rând, Liquify, instrumentul care vă va ajuta să pierdeţi în greutate, să vă modelaţi coapsele, să daţi volum părului, să vă subţiaţi talia, să vă micşoraţi nasul, sau urechile după caz, să vă hialuronaţi buzele – Bloat Tool – şi să vă băgaţi silicoane în ţâţe. Băi, deci, dacă după ce ai probat aceste „ustensile” pe cea mai scălâmbăiată poză a ta, încă nu ai cont pe facebook, plonjez eu de pe acoperiş direct în centrala dezafectată din faţa blocului. Ce rost are să-ţi plângi de milă că stai toată ziua-n casă. Şi-aşa, străzile sunt goale. Exişti dacă ai cont pe facebook, nu dacă te plimbi pe centru. Iar când, cosmetizat adecvat într-un tutu care lasă să ţi se vadă linia fundului, în lista de prieteni ai o mie trei sute cinzeci şi două de persoane, nu mai simţi nici tu că vrei să mori şi nu mai sună nici vecinii la 921. Bun. Acum ce ne facem cu părul? Că de-atâtea psihoze ai cam chelit – asta pentru că am dat accidental de-un forum despre femei cărora le cade, în exces, podoaba capilară. Măi, ştiţi ce? Lăsaţi Revalid-ul. O să mâncaţi non-stop, şi-n plus scrie în instrucţiuni: NU VOPSIT, NU USCAT CU FOENUL, NU PRODUSE DE PĂR PE TIMPUL TRATAMENTULUI. Lăsaţi blondul dacă aveţi păr rar, uscat şi fin. Nu ajută la absolut nimic. Luaţi-vă o plasă de bigudiuri, nu vă mai vopsiţi, folosiţi placa doar la vârfuri. Rezultate mai bune de atât nu o să obţineţi, şi chiar n-ar avea rost să puţiţi a usturoi în cap pentru una doua fire de păr în plus. Oricum mai mult decât ai, nu-ţi creşte, important e pe ăla pe care-l ai să nu-l pierzi. Un secret: în Photoshop îţi schimbi până şi culoarea părului. Încearcă şi tu înainte, vezi dacă-ţi stă bine roşcată sau brunetă, albastră sau magenta, nu da un păr sănătos pentru una, două poze într-un album. Sportul e bun atunci când simţi că mori de inimă, dacă ştiţi ce vreau să spun. De dragoste mi-e silă aşa că nu o să mai aprofundez.  Du-te la bazin. Mai sinceri de-atât n-ai să-i găseşti nicăieri, ăăă…pardon, exprimarea era „mai goi”. Gândeşte-te! E Flamingo Boys, doar că mai bine: se dezbracă pe gratis. Ia o pauză. Du-te la saună, că, pe bune, rar vin bărbaţii ăştia la bazin să înoate. Ştii cum e, apa e rece, obosesc repede, s-au chinuit prea tare să-noate ca meduzele. Şi dacă au fost zile în care ai simţit că mori datorită kilogramelor în plus, să ştii că sunt oameni care pătimesc mai mult. E precum şampoanele la femei: te aştepţi să arăţi altfel de fiecare dată când îţi cumperi un produs nou. Aşa şi la bărbaţi: de fiecare dată când ies de la saună se aşteaptă să mai fi scăpat de vreo 10 kile-n plus. Şi tare necăjiţi mai sunt când dau să iasă pe uşă şi n-au loc de burţi. Curge de pe ei, îşi storc eroic părul de pe corp, şi te privesc răpitor. Da! Au sfruntat virtuos o temperatură de 70 de grade timp de cinşpe minute, doar în chiloţi. Pentru tine, pentru ochii tăi dulci, pentru sfârcurile care ţi se-ntrezărec de după costum. Bărbatul intră apoi în scăldătoare, şi scăldătoarea îi e lighean cu apă caldă, la mal, sirene zbenguindu-se, şi tu stai şi râzi întrebându-te: Cine-a spus că naive sunt femeile? Auzi-i mă, să slăbească 10 kile că stau cinşpe minute în sauna unui bazin olimpic…Doamne-ajută! Fără ceva exerciţii la sală, sauna nu te scapă, decât poate, de acneea pronunţată. Şi apoi – zic ei despre noi – „ mai bine slabe şi chele, decât grase şi cu păr”. S-avem pardon! Dacă mă iei rotofeie, îmi las, degrabă, păr şi-mi iau şi-un căţel flocos, din ăla de cărat în geantă. În sfârşit ţi-ai agăţat extensiile de bec, şi-ai zis că, dacă n-ai făcut-o încă, n-ai să te spânzuri tocmai astăzi. Dar dacă tot mai simţi că mori, fă-ţi un amestec abraziv pe bază de aloe şi cafea, pregăteşte-ţi o baie cu spumă şi deschide o sticlă de vin alb. Astăzi ieşim în oraş!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.