Marcela Presecan's Blog

Just another WordPress.com weblog

Pentru că sunt aceste zile în care simt că mor…

Deschise ușa camerei de cămin și o găsi pe Ina stăruind asupra unui desen care părea să nu o mulțumească nicicum. Folosea guma de șters pentru a tridimensiona umbre pe-o coală de hârtie. Schiţele nereuşite sfârşeau sub saltea. Avea această ambiţie, în a colecţiona tot ce-i ieşea deformat. Creionase preţ de o zi trupuri goale de femei fără chip. Doar orbite negre în loc de ochi, abisuri acolo unde fizionomii ar fi trebuit să nuanţeze expresii. Nici un tors de bărbat, doar femei. Femei în alb, negru si gri.

–      ”Unde ai fost?”, o întrebă pe Izabela.

–      ”Cum unde? Unde ai fost și tu…Unde mergem de fiecare dată când mâncăm puțin și bem mult.”, răspunse, oarecum refractară Izabela.

–      ”De ce-ai stat atât? Te-ai îndrăgostit de el?”, o iscodi Ina, ca şi când ar fi îmbrăcat hainele unui partener gelos, văzut înşelat.

–      ”Ce naiba te-a apucat? Ne jucăm și-atât. Nu asta am spus că facem? Și-n plus, știi că nu stau mai mult de-o noapte. Fug ca iepurii. Al meu avea prietenă. Mi-a spus c-o părăsește pentru mine, că și-a dat seama că nu o mai iubește. A dracului băutură! Mai avem aspirine?”

–      ”Sus pe raft, desupra chiuvetei. Vezi că mai sunt doar două. Nu lua mai mult de una. N-avem bani și pentru medicamente.”

–      ”Am eu ceva. Mi-a picat prost dar i-am luat.”, admise stânjenită Izabela, ştiind că-i face necinste mărturisirea.

–      ”Ți-a lăsat bani!?”, tresări Ina uitând de fetele din desene, înnegrite acum complet.

–      ”Da. I-am găsit azi-dimineață pe noptieră.”

–      ”Știi, Izabela…eu mă gândeam…poate ar fi mai bine să o luăm mai ușor o perioadă.”, se fâstâci Ina, plimbându-şi guma de şters printre degete.

–      ”Ce s-a mai întâmplat de data asta?”, încercă Izabela să o descoase, chiar dacă, în sinea ei, poate, nu vroia să afle mai mult. Era pentru prima dată, însă, când Ina părea vulnerabilă. Mai mult, Izabela știa. Dacă Ina ceda, forturile cădeau.

–      ” Mi-a spus că sunt manechin.”, îi mărturisi Ina cu ochii sclipind a lacrimi curgând.

–      ”Bun, și? Tocmai plecaseși de la o prezentare de modă.”

–      „Da, Izabela, dar…și-a dat jos pantalonii și-a spus să fac ce fac manechinele, că toate sunt una și-aceeași…manechin, fotomodel, prostituata, tarfa, asistenta de platou, dama de companie. I-am spus că-mi fac un ceai înainte ca să-mi dreg gâtul. Fierbinte cum era, i l-am turnat pe tot acolo jos. A răcnit ca un bizon.”

–      ”De unde era?”

–      ”Din București.”

–      ”De așteptat. Sper că nu i-ai spus unde stăm, să dea naiba să ne trezim cu el la ușă.”

–      ”M-a durut, Izabela. Noi știm că ne jucăm, eu și cu tine. Dar, în afară de noi, mai știe cineva că NOI suntem cele care își bat joc de acești bărbați, și nu, invers?”

Se găseşte, în orașul natal al Izabelei, un anume pod, și, de data aceasta, fulgii de nea îl fac să pară într-adevăr legendar. În jurul Izabelei, mai multe tinere își aranjează entuziasmate pălăriuțele, mănușile, paltonașele. Vorbesc despre cadeții de la Academia Militară care le furaseră inimile cu o seară înainte, care le promiseseră întâlniri sub clar de lună. Acest pod era locul în care aveau să-și comunice unii altora jurămintele de iubire. Izabela este, poate singura, care nu așteaptă pe nimeni. Timpul trece. Turnul cu ceas din centrul oraşului numără minutele care par a supravieţui din ce în ce mai puține. Nu vine nimeni. Înfrigurate, fetele încep să se impacienteze. Băieții întârziaseră de mai bine de o jumătate de oră. Forfotindu-și indignarea, unele dintre ele, ceva mai subțire îmbrăcate, optează să plece. Rând pe rând, dispar toate. Podul e din nou gol. Trăgându-și căciulița vișinie pe urechile descoperite, Izabela se hotărăşte să mai aștepte preţ de câteva minute. Aude râsete venind din piața segmentată inestetic de ceea ce obişnuia să fie o stinghie a promisiunilor ţinute, și-apoi ușa unei cafenele deschizându-se. La lumina felinarelor pe jumătate aprinse, Izabela distinge nouă uniforme verzi însoțind nouă paltonașe colorate, altele…mereu altele. Izabela….Nu e statistician. Nu e economist. Nu mai e Ina. Nu e nici Izabela-fericire. Dar e acel paltonaş într-atâtea sutele de mii. Şi maică-sa plânge deja de ani buni. Şi taică-s-o tot mai colecţionează vechituri…

fragment din “Visul Izabelei împlinit”, pe care îl voi citi la cenaclul ASTRA in 12 aprilie ( http://clubastra.blogspot.com)

Atâtea vorbe-n receptor şi mesaje scrise

A fost şi creaţă, a fost şi blondă, a fost şi mică de statură, a fost înaltă, a fost şi slabă marea lui iubire. S-a tot îndrăgostit de fel şi fel de fete, de mine, însă, nu. Ce-i adevărat, sunt oameni, care trăiesc iubind întâmplător. Nu îmi displac toţi, dispreţuiesc doar unul singur: acela care m-a iubit întâmplător pe mine. Şi poate cel mai ciudat, în tot acest al meu „discurs” despre iubire, este că m-am îndrăgostit de el, convinsă că am să-l înşel. Am tot încercat, ce-i drept, să fiu ceva mai monogamă. Mi-a reuşit o singură dată. Păcat că nu îi reuşise lui. Ştiţi voi, în lumea asta, nu te dansează nimeni. Şi până la urmă nu e o noutate…Dansurile-n doi s-au dus dracului odată cu apariţia consumerismului. Nu ne-a cerut şi nu ne cere nimeni să facem din viaţa noastră o aventură. Şi la ce bun, acum, când drumurile de dincolo de graniţe sunt la fel de-ntinse?! La ce folos, acum, când nu mai ai de cine să fugi?! E o alergătură continuă tinereţea asta, în a fi cea care ajunge prima la altarul celui mai plictisitor bărbat. Mă întreb, adeseori, care a fost momentul în care am renunţat la credinţa mea că sunt şi eu marea iubire a cuiva. Trebuie să fi fost atunci când mi s-a spus că sentimentele se numără, nu în intensitate, ci în compromisuri. Întâlnesc, din când în când oameni, care-şi trăiesc a nu ştiu câta mare dragoste. Şi totuşi, câtă iubire din cele gustate odată, îţi mai rămâne pentru următoarea? Toate aceste referiri pretenţioase la ceea ce înseamnă dragostea adevărată, viaţa ca o escapadă. Doar că nimeni nu vrea ceva complicat. Nimeni nu vrea să complice lucrurile. Suntem cei mai simpli oameni de pe-acest Pământ. Eu şi tu. Atâtea melodramatice dialoguri de la revedere: despre cum ai fi vrut să facem ocolul pământului împreună, să mă săruţi pătimaş sub clar de lună, să-mi dai totul aşa cum nu mi-ai dat nimic cât timp m-ai ţinut de mână. Eşti cu una cu zece ani mai tânără, mai ţanţoşă, mai aristocrată. O iei de nevastă. Eu eram…prea…greu de descurcat. Şi toată literatura, Dom’ne, câtă literatură! Cine ar fi putut să trăiască aşa?! Atâţia ani…degeaba, şi poza ta undeva-n dulap. Te-ntreb atât: Dacă ar fi să povesteşti cuiva de mine, cum m-ai descrie? În rest, după atâtea vorbe-ntr-un receptor şi mesaje scrise, mi-a mai rămas doar atâta iubire, cât să te-nlocuiesc cu oricine. Suntem tot aici, în acelaşi loc, între aceleaşi patru scaune şi al tău birou. Mi-am tot imaginat acest buchet de flori care să numere zilele pe care le-am petrecut…mai mult separat decât împreună. Sunt 1823 şi toate au fost la fel. Nici o aventură. Acum ar trebui să realizezi şi tu că trebuie să-mi dai drumul, nu pentru că nu mă mai iubeşti, ci pentru că, poate, de această dată, eu nu te mai iubesc pe tine. Nu sunt o amazoană. Am încercat, dar nu mai pot. Aş fi vrut să mă re-îndrăgostesc de tine, dar au trecut atâţia ani de când mă ţii departe doar cu o privire. Atâta critică.

Războaiele Zebrelor Pictate

Am îngenuncheat în locul în care tramvaiele numără anotimpurile veştejindu-se, şi-am privit, sărac, galantarele librăriilor arzând. Sunt războaiele mele, acelea care se duc pe bulevard, printre velocipedele scrâşnind ale bastarzilor amorezaţi. „Dumnezeul meu”, i-am spus, „e-ntr-o diligenţă trasă de cai pictaţi în zebre. Ruga mea”, i-am spus, „e a mârţoagelor în hăţuri.” Unde-mi e sufletul?”, l-am întrebat, „Unde-mi e libertatea?” Le-am zis să-mi dea o pâine, că nu vreau mezelicuri. Le-am sugerat să-nchidă aprozarul şi să ridice-o prăvălie. Ei îmi vorbeau de dragoste. I-am implorat să le mai dea o şansă mioarelor mele, săracele de ele, bătuseră atâta cale. Le-au omorât pe toate. M-au urcat în vagon, într-un marfar canton şi mi-au arătat plaiurile de dincolo.  Păcat că, fără ochelari, nu mă prea ajută ochii. I-am mângâiat şireturile şi i-am sărutat postalii. „Domnişorică”, i-am spus, „Domnişorico, uită-te la mine! Nu crezi că mi-ar fi greu aşa singur în lume?” Cred că mă dispreţuise de cum mă văzuse, că nu-mi explic, altfel, stupitu de pe ceafa-mi după ce mă aruncaseră din locomotivă. Mă luase-o mâncărime, undeva în dos, şi nu puteam să mă ajut de mână că-mi rupsesem piciorul. Alerg în degete până la promenadă, acolo unde struţii n-au pământ să-şi bage capul. Mă pun pe cerşit. Un leu pe-o canţonetă, o lacrimă pe-un leu, recipientul gratis. Am îngenuncheat iar. Mă înrobiseră drepturile de autor. Cucoanele astea sunt foarte şmechere. Mă invită la bâlci să beau must şi tulburel, să mă desfăt cu fudulii de berbec şi momiţe de ied. Pleacă şi mă lasă pe mine să plătesc, că-mi spune, mă văzuse la nu ştiu ce talcioc. Credea că-s cu noroc. Îmi pun mătura în mână şi-mi dau o cârpă să spăl pe jos. Mă-nchin să nu mă bată. Cred că am fost la picioarele tuturor. Mahalalele, târgurile, bâlciurile şi eu pe nicăieri. Mă gândesc să-mi confecţionez un cort şi să mă dau ghicitor în cărţi. Ce-a mai rămas din mine e al tuturor. Nu e mult. Un sac de oase şi tristeţea din ochi. Am îngenuncheat de multe ori. Sunt luptele noastre cele care ne-au aruncat în străzi, greşelile mele, egoismul tău, strângându-mă de mână să mă laşi să mor. Om pe om se iubeşte dar eu pe tine nu. Sunt toţi clovnii de după perete, acrobaţii care ne măsoară meritele. În umbra castanilor m-am născut, peste drum de Monte Carlo. Vilegiaturile mele pe sub balconul tău, şerbetul putrid din frigiderul gol. „Domnişorul meu…”, mă prinde de mână, „Domnişorul meu, nu te supăra…N-ai cumva…o inimă de dat?” Mă uit la ea. Cade la pământ şi-mi sărută gheata.” Ţi-o dau”, îi zic,” dacă-mi plăteşti spitalizarea.” Râde. Râd şi eu. Îngenunchez. Nu mai eram doar eu. Erau şansonetele lor dansând romanţate în rochii de voal şi corsete rozosine, şi frumuseţea ei, şi reputaţia mea de straşnic cortorar. Şi zebrele. Atâtea zebre. Şi-apoi începu să plouă. Şi zebrele nu mai erau zebre. Zebrele erau cai. Cai pictaţi.

INTERPRETARE ROMÂNEASCĂ ÎN VARIANTĂ VIOLET A CELOR 10 PLĂGI ASUPRA EGIPTULUI – articol pentru revista “The Entrepreneur” Romania

Începutul a fost criza – fază primejdioasă și hotărâtoare în viața socială, constând într-o manifestare violentă a contradicțiilor economice, politice și sociale.“Adevărata schimbare în 2009 este întreruperea regimului de dreapta al lui Traian Băsescu. (…) Acest an 2009, acest an atât de important pentru noi, trebuie să reprezinte şi sfârşitul regimului Băsescu”, fusese discursul prezidenţiabilului Mircea Geoană la europarlamentare, pentru ca, mai apoi, blestemul roşu să se abată asupra României. Şi la fel cum în Exod, Dumnezeu se răsfrângea asupra Nilului, transformându-l în sânge, Geoană se revărsa asupra mediei româneşti, purtând eterna cravată roşie în dungi. Mai pe urmă a căzut Guvernul, şi ca un substitut pentru pesta broaştelor biblice, “ciuma portocalie” s-a găsit terorizând prin fel de fel de controale firmele mici şi mijlocii. “Lasă-mi poporul să plece!”, îl vedeam pe Geoană militând pentru libertatea noastră, a tuturor, de sub regimul fariseic al tiranului. “Lasă tinerii să se întoarcă în ţară, să-şi întemeieze o familie, să aducă pe lume copii, să le ofer un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă“. Şi nu a mai durat mult până când propagandismul PSD-ist ne-a cucerit inimile, prin intermediul…Antenelor a.k.a. blestemul al treilea, păduchii. Şi tot praful care se alesese de noi în douăzeci de ani de la căderea comunismului începea a fi răscolit de păduchii 1,2 şi 3, chipurile, sugativele voroavelor în tandem ale trandafirilor americanizaţi. Ceea ce a urmat, a fost epidemia amfitrionilor onctuoşi, muşte migratoare, roind asupra excrementelor de partid de stânga. Şi pentru că nimeni n-ar fi putut prevesti îmbolnăvirea unui întreg “sistem pseudo-democraţia”, politicianismul a început să dea vina…pe referendum. Antonescu, musca ţeţe a albastrului de dreapta-stânga, inventase chiar şi o filozofie a construcţiei neo-moderniste de guvernământ:  Klaus Iohannis, primar de Capitală Culturală, de profesie, neamţ. În tot acest timp, Faraonul plănuia din umbră, nu un Guvern Bo-Boc – care picase de vreo trei…patru…unşpe ori – ci o breaslă Croitoru, tagmă a celor ce seduc comisii şi magnetizează fonduri FMI. “Vă vor muri caii, cămilele, oile şi caprele”, blestema Dumnezeu, Egiptul, pentru, nu mai bine de, chiar, cea de-a cincea oară. Ne-au murit şi nouă vacile, porcii, găinile în lipsă de subvenţii pentru agricultură, într-o campanie electorală căreia nu i se mai prevedea sfârşitul. A ieşit în stradă învăţământul, grevând lipsa de prime pentru mult reputata gripă H1N1. Iliescu se vaccina de porcină,  Antonescu îşi filozofa sfârşitul de campanie, Geoană intra în turul doi, Antenei 3 îi crescuse rating-ul, B1TV îl susţinea pe Băselu, Realitatea îl aducea pe Dinu Patriciu în platou, şi-atunci am ştiut cu toţii: venise sfârşitul lumii. Păi, dacă Dinu Patriciu votează contra, de ce n-ar face-o toată ţara? Şi dacă Băsescu a fost deconspirat împărţind palme în stânga şi-n dreapta, de ce n-ar violentiza şi reprezentanţii poliţiei române una sau două profesoare de etnie rromă, ca să adune milioane de vizionări pe youtube? Năpasta a şasea: ciuma bubonică. Asta l-a lovit numai pe Geonă a.k.a. Prostănacu’.  Pe restul ne-a salvat diaspora, Serviciul Român de Informaţii, Naşul şi Delta. Băsescu. Preşedintele. Toate imprecaţiile gravitând asupra înfrântului. A plouat cu grindină asupra jumătate din Românie, care avea nevoie să se fi făcut auzită, iar acum trebuia s-o facă din opoziţie. Cealaltă jumătate, ocărită, urmărea depresiile în direct ale politicianului, care, datorită faptului că n-a putut să-şi ţină gura închisă preţ de cîteva ore în plus, acuza Faraonul de furt. Dumnezeu era al nimănui. Noi, israeliţii, ei, anarhiştii şi “Flacăra Violet”. “Chem partidele politice care s-au exprimat împotriva preşedintelui şi care reprezintă aproape 78% să creăm şansa unei bune guvernări”, se extazia demagogic, câteva ore în urmă, viitorul “prieten al oamenilor cinstiţi”. Păi câţi dintre ei sunt cinstiţi, că, dac-am înţeles eu bine, 78% dintre ei au furat?…Nu atât de bine, însă, precum contra-candidaţii, care s-au angajat şi la ceva ocultism pentru a aduce asupra României cea de-a şaptea nenorocire: destrămarea PSD-ului. Căci după ce-au epuizat toate metodele de contestare a numărării voturilor, roşiuţele noastre au “îngânat” zborul lăcustelor: s-au deplasat repede şi au distrus totul în căutarea satisfacerii intereselor proprii. Ce tu unitate? Ce tu program anti-criză viabil? Ce tu stopare a scandalurilor politice? “Jur credinţă Patriei şi Partidului care a făcut din mine un politician devotat ideologiei de partid, respectiv, ideologia oricărui partid îndeajuns de generos să nu-mi prejudicieze declaraţia de venit!” Iar Moise îşi întinse mâna către cer, şi beznă se lăsă asupra Egiptului. Aşa şi peste dulcea noastră Românie: orbii conduc, câinii latră, nou-născuţii mor în curând. Şi Marea Neagră devine roşie, şi cutremurele cauzează pierderi, şi preşedintele-i tot chel, guvernul Boc e tot acolo, şi opoziţie tot n-avem, şi gargară încă se mai face pe ce nu putem să facem cu mâna noastră. Şi ce să vezi, dup-atâta canoneală-n a ajunge unde n-am ajuns? Totul e violet. Şi ştiţi de ce? Pentru că e neutru. Ia vedeţi: “Să trăiţi VIOLET!”, “Alegeţi VIOLET!”, “VIOLET. Preşedintele.” De-atâta VIOLET, moare şi capra, şi vecinul…

– Această postare este un pamflet şi va fi tratată ca atare-

Pagina 89. “Apartamentul” de Marcela Presecan

1 Martie 2010. Club Astra “Antologie de poezie şi proză 2008-2009”. Pagina 89. “Apartamentul” de Marcela Presecan. “Cele mai bune texte în versuri şi proză citite la întâlnirile Clubului ASTRA, în cei doi ani de existenţă de până acum”. Rămân surprinsă de fiecare dată când răsfoiesc publicaţia şi constat că, de data aceasta, numele mi-e scris bine. Şi numai eu ştiu, de câte ori, în cei aproape zece ani de când scriu fel şi fel de lucrări cu caracter mai mult sau mai puţin literar, m-am văzut poreclită în fel şi chip. Cu poza, o să-mi mai ia niscaiva timp să mă obişnuiesc, însă, nu e bai…sunt ca la ştiri când îmi cădea prompter-ul…coloristica de la gât în sus este mai mult decât familiară celor care mă urmăreau “zilnic de la orele 17:00, 19:00 şi 22:00” –adică săliştenii şi poate doi, trei sibieni – uneori dând bâlbe pe fonduri gen “bacalaureat”, alteori hă-hă-indu-mă la scârţâitul reflectoarelor clătinându-se, prăbuşindu-se, stingându-se…ce mai…”sunt Marcela Presecan şi vă invit să rămâneţi în compania comico-tragică de platou”. Domnul Radu Văcărescu, preşedintele “Uniunii Scriitorilor” de la Sibiu, trecând în revistă toţi scriitorii prezenţi în antologie, ajunge la numele meu şi spune: “Arăţi diferit. Ţi-ai făcut ceva la păr.”, şi continuă, “Ca orice scriitor la început de drum, Marcela Presecan scrie mai mult denotativ decât conotativ.” Pauză. Nu pot să zic decât că am încercat să scriu responsabil şi inteligibil, pentru că de obicei mă cam ia valul. Obişnuiam să redactez nişte ştiri la TV, de nici eu nu ştiam de unde am plecat până-mi terminam de citit intro-ul. Dacă e să faci din televiziune, mijloc de promovare al literaturii române, sugerez, mai întâi, lecţii de dicţie. Lăsând gluma la o parte, l-am cunoscut pe Mihai Curtean, acordând un interviu colegei mele, înainte de lansarea unei alte antologii. Mi-l amintesc vorbind despre Clubul Astra ca despre o şansă. Nu dintre acelea care vin la pachet cu o carieră de “asistentă TV” – pentru că am realizat şi eu, în cele din urmă, că fără un amfitrion planturos n-am să am parte de aşa ceva – ci despre o şansă la a renunţa la visele altora şi a începe a-l trăi pe al tău. Ulterior, până să fie “capturată”, s-a găsit cameraman-ul care să agaţe banda casetei înainte s-o scoată din cameră. Interviul lui Mihai nu şi-a găsit corespondentul pe ecran. Mesajul lui a ajuns acolo unde a ajuns caseta după ce regia a considerat recuperarea informaţiei înregistrate “exclusă”. Şi până la urmă, era doar un interviu cu un om de cultură, uşor substituibil cu un altul din zecile pe lună pontate de colega mea “reporterul”. Cenaclul în cadrul căruia am citit “Apartamentul”  a fost difuzat pe post – asta datorită faptului că făceam parte din redacţie…practic mi-am obligat cameramanul să vină să filmeze –  şi-mi amintesc colegii din TV făcând referire la culoarea feţei mele. Eram roşie ca focul. Era clar. Aveam talent, dar nu eram de televiziune. S-a dovedit, până la urmă, că dădeam cât de cât bine pe ecran atunci când nu mă înroşeam. Ieri, când am primit de la Mihai cele trei copii ale antologiei, mi-am dat seama de ce am renunţat la televiziune. Talentul nu se măsoară cu imaginea. Timpul nu se măsoară cu emisiuni săptămânale difuzate o dată, ci, mai degrabă, cu pagini tipărite o dată pentru o viaţă. Şi pentru că, modest dar sigur, am fost şi eu realizator TV, mi-am acordat un moment de celebritate. Mi-am imaginat Sala de Consiliu Corpul B al Bibliotecii Astra abundând de personalităţi locale, forfotind a jurnalişti acostând un subiect de senzaţie. Microfoane ciocnindu-se, operatori încăierându-se, obturatoare deschizându-se, bliţuri incandescente incomodându-ne. Şi-apoi mi-am zis că sunt grozav de naivă. Era o lansare de carte, nu o prezentare de modă. Şi ca să închei cum se cuvine: “Mulţumesc familiei mele care m-a sprijinit, editurii Imago şi colegilor mei de breaslă – Ovidiu Baron, Cristian Cătălinoiu, Dumitru Chioaru, Rita Chirian, Vlad Stângu, Silviu Guga, Dan Herciu, Anda Ionaş, Nicolaie Lazăr, Emil Cătălin Neghină, Daniela Popa, Marinela Porumb, Sever Purcia, Alex Radu, Călin Sămărghiţan, Camelia Silea, Andrei Terian, Radu Vancu, Dragoş Varga, Emilia Zăinel (are doar 20 de ani, asta da realizare) – librăriei HUMANITAS pentru că a acceptat să distribuie gratuit această antologie, prietenei mele Adela care a venit tocmai de la Bucureşti pentru a fi acolo, şi, mai ales, editorului cărţii, Mihai Curtean, care a făcut ca totul să fie realizabil.” Ei, hai! Un discurs? Marcela, nu crezi că îţi permiţi cam mult?  Cu toate astea, vorbeam serios. Antologia o găsiţi la Humanitas şi…repet…mă găsiţi la pagina 89 🙂

Curat, manierat, amator de cunnilingus, ofer plăceri doamnelor de Ziua Îndrăgostiţilor

„Curat, manierat, cu auto, amator de cunnilingus, doresc relaţie cu d-ră draguţă, suplă, elegantă, bine îngrijită, cu loc de întâlnire, ofer şi rog seriozitate maximă. Lasă SMS şi te tun eu.” Casc gura…Reiau. „Curat”, aşadar, văduvit de boli venerice, cumetrit, benevol, cu cele mai moderne tehnici de îndepărtare ale pilozităţilor excesive din zona de jos. „Cu auto”. Măi, ce-i drept, ultimul lucru la care s-ar gândi orice femeie „cu loc de întâlnire”, ar fi să-ţi mai dea şi bani de benzină. În altă ordine de idei, ce „amator de cunnilingus” ai mai fi tu, dacă nu te-ai prezenta la „vovedenia” dânsei cu „auto”…auto-buzul, auto-carul, auto-matul, auto-talpa suport platfus-oidian metastazic…Lasă astea! Femeile au nevoie de „auto-nomie”, eventual, o „auto-psie” post-partum a fostului co-părtaş la necropsia vaginală a dânsei. „Bine îngrijită”, bine ţesălată, „lasă ea SMS”, dar vrea să fie „tunată”? Ba mai mult, în cazul în care tu oferi „seriozitate maximă”, ce te face să crezi că o femeie în toate minţile, distinsă damă de companie sau tânără ofertantă de masaj erotic cu finalizare, s-ar lăsa impresionată de ruga ta pentru reciprocitate şi n-ar apela, dezbrăcată de pudoare, la ăla din anunţul de mai sus, „bine dotat – ofer respect şi discreţie maximă”? Pont: femeile agreează „cuvintele” mari. Uite, ia aminte de la colegul tău, trubadur ortac doritor a oferi „satisfactie totala prin cunnilingus, unei d-ne intelectuale”….ca şi când intelectualismul are-a face cu orgasmul, iar satisfacţia totală cu cunnilingus-ul…”intelectual” e, însă, vocabulă „mare” printre atâtea forme de stimulare ale organelor genitale. Dar pentru că sunt…aşa…într-o prinsoare á la „Ziua Îndrăgostiţilor” mi-am pus, totuşi, nădejdea în următorul anunţ: „Titrat, cu statut social şi material, serios, doresc o relaţie aleasă.” Gata!”, îmi zic, „L-am găsit!” Dânsul e dintre cei delicaţi, – notă cuvintele: titrat, statut, aleasă – descendenţi din extraordinar, dintre acei bărbaţi care nu chelesc şi nu trândăvesc, fără burtă la douăzeci  – ce mai, chiar treizeci – şi ceva de ani, dospiţi oricum altcumva decât banal. Nu se irită atunci când se bărbiereşte, nu-i curge nasul atunci când răceşte, te alege dintr-o mie şi te satisface în ceva mai mult decât şaizeci de secunde. Am dat să sun, când, tam-netam, tipul nu postase nici un număr de telefon. Normal. Sibiu. De toate pentru toţi, numai ce-ţi trebuie, nu. Ceva mai în etate de-aş fi fost, temei de norocire aş fi găsit, căci pensiile sunt mulţumitoare în latifundiul anunţurilor matrimoniale. Prezentabilii promit mult „70/1,65/70, tandrii, aşa cum şi-ar dori orice văduvă drăguţă, harnică, fără copii”. Iar…de doamnă serioasă, nefumătoare şi fără obligaţii aş fi trecut eu cumva, chiar dacă ar fi trebuit să-mi chitesc cioturile de ţigară la vecina, eventual s-o fac de zestre pe fii-mea. Nu-mi ia prea mult până să-mi dau seama c-am luat-o razna. Nu numai eu, ci toată lumea. Să fim chiar aşa de singuri încât să comercializăm un rendez-vous la preţ de cunnilingus? Care ne sunt limitele în a ne pornografia nobleţea şi, de cât timp mai avem nevoie pentru a dezavua feminitatea de prostituţie? De câte ori trebuie ca o femeie să părăsească un bărbat, până ca el să-şi dea seama că – în primul rând – nu se va culca niciodată cu siliconata buzată de la Capatos şi – în al doilea rând, mai relevant pentru prezenta postare – nu va trezi niciodată interesul unei femei prezentându-se ca „amator de cunnilingus”? În încheiere, văzând anunţul „Tânăr, doresc cunoştinţă cu doamne şi domnişoare, dornice să aibă o aventură de o noapte sau mai multe. Nu am pretenţii materiale.”, mă gândeam că orăşelul nostru nu stă prost nici la capitolul „gigolo pe gratis”. Ne lipsesc, însă, cu desăvârşire, doamne şi domnişoare cu pretenţii de genul: „Femeie de afaceri, co-editor <Men’s Health>, mamă a doi copii, soţie devotată,  amatoare de striptease masculin, caut domnişori trupeşi cu vârste între 25-35 de ani –  rog cei pitici, burtoşi, păroşi şi borcănaţi să se abţină – dornici să aibă o aventură, sau mai multe, după propriu-mi deliciu. Rog seriozitate – nu mai puţin de 16 centimetri măsuraţi adecvat.”

P.S. Anunţurile sunt reale, preluate dintr-un cotidian local. Restul e…fictiune.

Veneţia Cugetelor Mele

Şi plouă iar…
Aşa cum a plouat şi ieri,
La fel cum va ploua şi mâine.
Secvenţial, dar sigur
Îmi joc rolul
De părtaş la ultimul secol al delirului.
Şi geme pământul
Că s-a certat cu cerul
Plouă în sens invers,
De jos în sus,
Înecat e totul, întrucât,
N-a ştiut omenirea
Să pună pavăză
Suliţelor lichide
Ale schimbărilor morbide.
Şi plouă iar…
Şi curge noroi
Şi-abuză de noi
Lutul ce îşi proclamă
Din nou,
Supremaţia.

De prin 2005 – toamna – prima si ultima mea poezie…

Atmosfere ziaristice în trei părţi

Nu demult a avut loc la Sibiu lansarea în trombă investiţională a zeci de mii de euro, a unei reviste care pare să ceremonieze debutul a ceea ce n-aş putea numi altfel decât “jurnalism de detensionare în sintaxă vătămată”.

Nu eşti în toate minţile şi-n toate atmosferele!

Numărul de sfârşit de an, peste care am dat accidental, m-a convins că un proiect de revistă  îşi lichidează „realul succes” încă din pântec, ca urmare a unui „proiect stabilit foarte clar şi bine”. Iar, în cazul în care, editorialul directorului general continuă repetiţia, mă înduplec să cred că „proiectul datorat unui proiect” ar putea fi chiar o revistă. Reuşind să-mi revin după introducerea în reluare, m-am încredinţat că dacă nu un editorial bine scris, cu siguranţă, „atmosfera călduroasă a tuturor te binedispune”. Păi dacă-aş avea o atmosferă-n mine cu certitudine că m-aş trezi Pământ şi-aş exhala gaze ziaristice. Câteva majuscule lipsă mai jos, eram îndemnată în a „descoperi câteva lucruri interesante, actualizate şi chiar o rubrică funny, pentru puţin amuzament!”. În cazul în care nu v-a surprins faptul că această distinsă publicaţie nu prezintă informaţii noi, ci le actualizează, fără îndoială că „pitzipoancele şi cocalarii” de la pagina 94 vor rămâne uluiţi de amuzamentul pe care îl provoacă. Bun. Trecem mai departe. Nu mai departe de pagina 10, însă. Aici găsim că în spatele unui reputat om de afaceri „se ascunde un familist convins, pentru care familia este principala prioriate.” Păi, dacă nu mă lămurea sub-intitulatul  redactor, aş fi luat-o de bună şi chiar aş fi crezut că familist convins fiind, sus-menţionatul acordă întâietate burlăciei.

„Albire” de limbi pentru zâmbete cu dinţi

Trecând peste lecţia de „moda se prezintă” – pentru că nu veţi găsi un singur nume care să remită minime competenţe în domeniu, nici măcar, poate un aviz tehnic de purtare a bulendrelor – ajungem să ne căutăm între dinţi după ce parcurgem secţiunea „Beauty and Health” al cărui nume a fost preluat ulterior până şi de un anume post local de televiziune. Aici aflăm despre metode eficiente de albire a dinţilor, în condiţiile în care „substanţele colorate, precum cafeaua sau vinul, pătrunse în smalţ şi impregnate în dentină, pot fi îndepărtate printr-un simplu periaj”. Păi, dacă pot fi îndepărtate printr-un simplu periaj, nu prea ne-ai convins „că albirea dentară devine indispensabilă pentru starea de bine a pacientului, eliminând deseori un tratament deficitar sau excesiv”. Scuzaţi-mă…dar…ce?!! În cazul în care într-adevăr caut „să elimin tratamente deficitare sau excesive” am să consult specialistul care a scris articolul. Acela care după ce-a reinventat igiena orală, este sfătuit să pună patent şi pe burlesca denominaţie de „igienă bucală”. „Un alt motiv pentru care apelează mai multe persoane” la această revistă, nu este nicidecum sintaxa decorativă, ci semiotica ascunsă a zâmbetelor strălucitoare fără dinţi, în schimb, poate, prea mult „lipici” de buze.

„Popularizaţi” şi polenizaţi alte meserii

În cazul în care v-aţi gândit să vă reinventaţi, mă îndoiesc că o veţi face vreodată prin intermediul acestei reviste. „Scanând stilurile”, cineva din echipa redacţională găseşte potrivit să facă băşcălie de trecători. Nu numai că nu vă spune în faţă că sunteţi semafor, ba mai mult, vă recomandă „creşterea” a câţiva centimetri de păr (mai precis 2). După ce ne-au convins că suferă, probabil, de inadecvat spirit gazetăresc şi ceva „orbul găinii”, au făcut din „Luxury Institute” un „organism”. Şi nu numai că institutul a fost personalizat până la rangul de corp viu, ba mai mult, „este reputat pentru studiile sale”. Ar fi fost pe undeva o completare insă virgulele roiesc ala-n-dala. Trecem la un mare maestru care „impresionează cu umorul fin, dar şi cu filosofia sa de viaţă, atât pe scenă cât şi în spatele cortinei. Are grijă de sufletele oamenilor care vin la teatru, ţinându-i cât mai departe de vulgaritatea din ce în ce mai des întâlnită pe micile ecrane.” Maaaammăăă! Datorită butaforismelor sumbre, maestrul devine uşor comparabil legendarului Charon, iar scena, facil analogată Stix-ului. Iar acum că, odată cu această revistă, mă încearcă transcedentalismul, trec mai departe şi dau iar de-o vedetă care –ce să te-aştepţi – „decorează atmosfere”?!!. M-apucă toţi dracii, încă, dinainte să hirotonisesc revista la rang de bulk informaţional deject. Revista asta n-ar trebui popularizată nici măcar cu beneficiul gratuităţii.

Babuşcă la oraş

Convenţia căreia nu i-am înţeles niciodată funcţionalitatea este aşa-numitul „contract de colaborare”. Deşi înţeleg relaţiile bazate pe reciproce convenienţe, nu am reuşit să mă familiarizez întocmai cu oportunismele jumătăţilor de măsură. Cu siguranţă că există o dezinvoltă facilitate în a pre-schimba un hobby într-o profesie part-time, mai ales atunci când îţi faci un scop vocaţional din a construi pe fundamentele altora. Conceptele aparţin oamenilor care generează idei, onorificii partizani ai prestaţiilor cu normă întreagă. Aplicaţiile practice, sunt adesea, derivaţii interpretate eronat de către cei care nu au conceptualizat vreodată ceva. În termeni ceva mai moderni, replicatorii vor găsi întotdeauna mijlocul adecvat prin care să distrugă munca promotorilor. Dacă m-am simfonisit în adolescenţă asupra notelor muzicale şi-am terminat ingineria, nu am găsit vreodată că trebuie să reinventez echilaterul în timp ce cânt la pian. Ba mai mult, n-am socotit necesar a mă auto-educa în a copia formele de interpretare artistice ale celor cu adevărat talentaţi, în timp ce mi-am făcut publică tartuferia. Dar cine sunt eu să fac scandal când  ştiu că nu s-a întâmplat vreodată ca justiţia să sancţioneze nedreptatea. Am pătimit full-time pentru a plăsmui un bruion a ceea ce, mai mult accidental, inova şi rima totodată, cu titulatura mea. Am fost răsplătit cu responsabilităţi adiţionale care să justifice indirect proporţional suma finală de pe grila de salarizare. Mi-am dat cuvântul de „parolistă” la citaţia unui magnat, care m-a privat de verticalitate, şi, finalmente, de dreptul la confidenţialitate. În tot acest timp, însă, urmăream consecvenţa logoreeică a „colaboratorilor” în a-şi susţine gratificarea retributrivă în baza a câteva discursuri xero-copiate şi două ore de muncă. Există o siglă, undeva, a cărei ultime două litere tipografiază ultimele două slove ale numelui meu sus-menţionat. A fost, o dată, un proiect pângărit de ceea ce a urmat: o tâlcovanie scalâmbă a ceea ce-a contat. Iar dacă te-ai îndoit vreodată de destoinicia oamenilor în a-şi face un renume, stai liniştit, că întotdeauna se va găsi cineva care să-şi facă publice până şi tehnicile de manglire a închipuirilor despre sine. Dramatismul, însă, îl găseşti acolo unde un proiect iubit devine exclusivist în condiţiile în care modul în care îl descrii nu dovedeşte nimic mai mult decât agramatism, ba mai mult, te dedici lui doar preţ de câteva ore atunci când nu ai altceva mai bun de făcut. În concluzie, dacă vrei să şti „când, cum, unde şi de ce se întâmplă”, du-te în cluburi de noapte pseudo-exclusiviste, permite-ţi să faci un chilipir din biletul de 20 lei pentru ceva pseudo-muzică live şi îngăduie-ţi să „pluteşti” repetându-ţi în gând, că „daca îţi doreşti tinereţe fără bătrâneţe , trebuie să duci un stil de viaţă foarte strict şi fără de abateri”. A existat un proiect cândva, o transmisiune care promitea. Au rămas mult vehiculatele contracte de colaborare, un nume pentru poporanităţile altora, şi, desigur…non-sensurile dintre ghilimelele de mai sus.

MONO

La început a fost mono. Ceea ce a urmat nu putem cataloga decât ca fiind stereo. Primul telefon mobil cântărea ceva mai puţin de 10 kilograme. Acum cel mai uşor gadget cu acelaşi profil nu măsoară în greutate mai mult de 40,1 grame. Iniţial, era magazinul de la colţ, aşa- numita alimentară, în locul fostului aprozar. Astăzi dau o tură prin mall să mă aprovizionez cu tehnologie portabilă şi ceva wireless în reţea. Înainte obişnuiam să derulez casete video. Un click mai târziu cinematografia se învaţă nu comutând pe VCR, ci download-ând torrenturi. Recunosc însă că nu m-a luat prin surprindere nimic. Nici microcipul, nici transmisia digitală, nici telefonul cu touch screen agăţat de gât. Şi-apoi am păşit dincolo de uşile glisante ale bine-cunoscutului Polus Center din Cluj şi-am avut un deja-vu. Era dintre cele care preîntâmpină un singur moment ireperabil în spaţiu şi timp, nu pentru că ar fi fost vorba de o conştientizare a paranormalului, ci pentru că pur şi simplu, prevestea o demonetizare a cunoscutului. Ştiţi…Există un soi aparte de melancolie. Acela care te fură de sentimentul că tu eşti apogeul, iar lumea ta e punctul culminant al istoriei. Şi nu întotdeuna…arareori, dar…câteodată, întâlnim un soi aparte de tragism. Vorbesc de acela care te aşează într-un scaun glisant în mijlocul unei săli arhi-pline, şi-ţi titrează sfârşitul a tot ceea ce a fost şi începutul a tot ceea ce va fi. Nu. Nu am porniri suicidale, însă mă simt oarecum trist, şi mi se pare că probez un soi aparte de tristeţe. Dintr-acelea care promite, în cel mai absurd mod cu putinţă, un dezechilibru, un afect de greşit, deşi nu ştii de ce nu ar fi bine. Şi-n lumea experienţelor de dincolo de un ecran, care, în lipsa accesoriilor era cât se poate de plat, ştiam că m-am redimensionat. Mi se impunea să mă regândesc, să-mi recalculez modul în care îmi voi proiecta nostalgiile pe pereţi. Am puţin peste 20 de ani şi mă simt uşor depăşit. “Te sfătuiesc să vezi <Avatar> 3D”, mi s-a spus. ”În caz contrar ai să regreţi.”