Din cantul uşii care-şi face intrarea în inima ta

by Marcela Presecan

“Parcă te văd, la măsuţa de cafenea, bându-ţi espresso-ul în aşteptarea unui prieten. Telefonul mobil, de care eşti foarte mândră sclipeşte pe masă ( un Nokia N96? Cât te invidiez…dacă n-aş strânge bani pentru iPhone, mi-aş lua şi eu imediat unul). Distrată, scoţi din poşeta-ţi” – supra-dimensionată – „cărticica şi, de plictiseală începi să citeşti, dându-ţi un fir de păr vopsit roşcat de pe faţă. Mai sorbi din ceaşcă, mai citeşti, şi aşa trece vremea. Când ajungi la cel mai interesant pasaj, vine amicul, se aşează lângă tine şi îţi ia mâna într-a lui. Laşi cartea pe măsuţă. N-ai să reiei povestirea niciodată.” (N.B.) Şi te privesc din cant-ul uşii care îşi face intrarea în cafenea dinspre terasa cu pian. Doamne, cât poţi fi de tânără! Te urmăresc de ani buni, nu cu intenţia de a săvârşi acte imunde, ci dintr-o dragoste nebună pentru biluţele de tutun care-ţi sărută buzele. Amicul tău…Ai să vezi…are să te dezamăgească mult. Dar stau şi mă uit la tine…şi-mi pari mai fericită ca oricând. Te urmăresc de ani buni şi-aş putea să-ţi spun că, acum, în aceeaşi cafenea, opt ani mai târziu, eşti mai frumoasă ca oricând. Şi cu toate astea, tac. Pentru că, frumoasă cum eşti, nu ţi-ai dat încă seama că te iubesc. Şi pentru că…doriene precum îţi sunt dorurile, nu ţi-ai amintit niciodată de mine. Aş putea să-ţi spun că n-am să fiu niciodată ca amicul tău, să te port pe braţe printre aşternuturi şi-apoi să te las. Şi cu toate astea, tac. Şi te privesc din cantul uşii care-şi face intrarea în inima ta. Te văd zâmbind, te văd plângând, te văd plecând ca să uiţi că eşti mai tristă ca oricând. Îi nesocotesc pe toţi cei care nu te-au adus înnapoi: escroci, politruci, homosexuali, curvari, rataţi. Atâţia oameni care nu ţi-au vrut binele. Şi mă gândesc că aş fi putut să fac ceva ca să nu te rănească nimeni. Şi cu toate astea, zac. Căci naivă cum ai fost, îmi pari mai naivă ca oricând. Te-ai încăpăţânat să nu-nţelegi că lumea nu se joacă pe degete, că din invidie nu te bagă în seamă nimeni. Iar eu…eu ţi-aş pune la picioare o lume, doar de-ar fi să trăieşti ca şi când n-ar mai fi mâine. Şi cu toate astea, zac. Te privesc aşa cum mă priveşti şi tu, aşteptând. Doar că eu cerc doar la tine, iar tu scrutezi întreaga mulţime. Şi te-ai îndrăgosti de fiecare dintre ei, oamenii momentului, ca azi să nu mai fie aşa cum e, ca telefonul să-ţi sune mai des. Şi cu toate astea, rămân să te privesc. Eu unul, am să mai aştept un timp…Prefer să tac, să zac, să te privesc…decât să-ţi dau o viaţă şi nu o poveste, un paragraf în loc de-o carte, o obsesie pentru dragoste. Şi-acum la masa ta s-aşază altcineva. Forţezi un zâmbet, laşi aceeaşi carte, pe aceeaşi măsuţă. Amicul tău…ai să vezi…are să te iubească mult. Cu timpul, vei fi mai frumoasă ca oricând. Şi-mi vine să-l privez de viaţa-i pentru simplul fapt că îţi ia mâna într-a lui. Şi cu toate astea….înghit în sec…Mai sorb din ceaşcă, mai citesc, şi-aşa trece vremea. Când ajung la cel mai interesant pasaj, îmi vine amica, se aşează lângă mine şi mă sărută pe buze. N-am să reiau, niciodată, povestirea. Prefer să distrug o altă lume. Iartă-mă!

N.B. Paragraful este preluat din “Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu

Advertisements