Ultima bucată poveste…într-o lume aşa cum este…

by Marcela Presecan

…Poate vă întrebaţi cum de-am ajuns de la a fi atracţia Bucureştiilor, la a mijloci transportul zilnic între Capitală şi comuna Petrichioaia, cu tata vatman şi nimic mai mult, cu măgarii, măgari aşa cum sunt, cu tramvaiul duhnind a râncezeală şi uzură, fără vitralii, ordinar, comun. Ne-am ascuns ca să nu ne-ajungă din urmă datoriile. Asta…şi, pentru că, în Petrichioaia, nu ne-ar fi cerut  nimeni socoteală dac-am fi dormit sub cerul liber. S-a năruit totul, aşa cum s-a lipit, acea vară, sorocul de noi. Pentru că n-a intuit nimeni capacitatea de adaptare a pieţei la cele mai profitabile idei. Ştiţi voi, au fost replicatorii, au fost interesele ministeriale, au fost dările pe venituri nedeclarate şi tripourile. Au fost zebrele lor, cele care ne-au radiat clientela: diligenţe trase de cai pictaţi în zebre. Mi-l amintesc pe tata îngenunchiind în faţa galantarelor luminate modest. Mi-a mărturisit că nu învinuia pe nimeni. Erau greşelile lui, îmi spunea, cele care ne-au aruncat în străzi. Se gândea să dăm tramvaiul pe-un cort, eventual, să ne urcăm în primul tren spre plaiurile de dincolo de Carpaţi, provincia. Bucureştii n-au stat în loc de măgarii noştri.

A fost precum moda. Zebrele…caii pictaţi…erau mai în vogă. Nu s-a mai auzit nimic, ani buni, nici de madame Raveca, nici de Daiana. Se zvonise că fuseseră declasificate nişte dosare, că odată cu deconspirarea afacerilor dubioase şi raziile, conservatorii urmau a demoraliza politicianismul liberal. Se juca pe sume mari în cluburi clandestine, în  beciurile tavernelor, acolo unde strugurii mustesc a vin fiert şi prunele a ţuică. Pantelimonul era Dorobanţiul, Calea Victoriei, Mogoşoaia, Cişmigiul, Kisseleful şi Herăstrăul la un loc. „Viciul verde” era secretul tuturor. Hanul lui Manuc se prostitua sub ochii tuturor, pentru că doar acolo îţi mai puteai găsi alinarea după ce pierdeai cu sutele de parai la ruletă, mitimic sau barbut. S-au anunţat 178 de sinucideri în septembrie a lui ’82.

Ar fi putut fi cu o cifră mai mult, dacă nu l-aş fi găsit pe tata întins pe acei saci cu fân, dezbrăcat complet, hoţit până la piele de tot avutul din buzunarele hainelor pe care nu le mai avea, că i le furaseră şi pe alea. Grizetele lucrau cu bande organizate, cu capete de mahala, cu cortorari. Nu plăteau dare la stat, dar le dădeau ăstora, un sfert din venitul câştigat. Intrase în comă alcoolică, tata, aşa-mi spusese Ghiţă, ospătar la Grand, prieten bun de-al nostru, de când îl ajutasem să-şi plătească datoria jucată la cursele de cai. Cum tata dispăruse zile la rând, se interesase pe la toţi cămătarii de situaţia mea. Aflasem că tata, nu numai că ne jucase toate economiile prin tripouri, dar avea datorii mari. Am tras tramvaiul în curte la Manuc. Până să-l aducem pe tata, vitraliile ne fuseseră sparte. Aruncau mahalagioace cu pietre, arătându-ne intimităţiile de pe sub fuste. Batjocorind măgarii, le-au furat jobenele şi i-au frecat cu nisip să vadă dacă erau vopsiţi sau nu. Cu lacrimi în ochi am strigat numele Anuţei şi l-am lăsat pe Ghiţă să mânuiască hăţurile până îndărătul spitalului Cantacuzino. Nu m-au lăsat să-l ţin de mână, deşi m-am zbătut să scap din prinsoarea asistentelor. M-au condus afară, în sala de aşteptare, dar n-am izbutit să stau locului. Le-am rugat să-mi împrumute o găleată. Mi-au adus un recipient de tablă albăstrie, cocârla-i din sârmă subţire. Cum apă n-aveau că, cică, şi aşa venea cu întrerupere, am spălat măgarii cu vin oţetit din pivniţa de la Grand, că tot nu ştia Ghiţă cum să se mai descotorosească de el. Am înmuiat jobenele în zeamă de potroace şi am chemat dulăi vagabonzi să le sfâşâie. Când m-am întors la spital, puţeam atât de tare a etanol, încât personalul n-a ştiut cum să trateze un descreierat ca mine. Strângeam mânerul găleţii între degete, ca şi când ar fi urmat să dau cu ea de toţi pereţii. Era un sac de oase, tata, când m-am aşezat lângă patul lui. I se citea atâta amărăciune în ochi, alta decât cea a măgarilor când s-au văzut dezbrăcaţi de culori.

–         „Ştefane, uită-te!”, mi-l amintesc spunând. „Vezi clovnii aceia de după perete?”

–         „Care clovni tată?”, l-am întrebat convins că iar a luat-o razna.

–         „Nu-i vezi, Ştefane?! Sunt toţi clovnii de după perete care ne măsoară meritele!”

–         „Nu ei, tată!”, i-am zis încercând să-l liniştesc. „Nu ei, tată, ci…Dumnezeu.”

–         „Dumnezeu?!”, mi-l amintesc şoptind…”Care Dumnezeu, Ştefane?! Că Dumnezeu e unul singur şi noi suntem atât de mulţi, rugându-ne precum mârţoagele în hăţuri să ne mai ierte din când în când.”

Aş fi vrut să-i spun că n-avea nevoie de iertarea nimănui. Îngenunchease de prea multe ori, pentru un om care nu putea duce mai mult. Mă săturasem să-l ştiu servil, pentru că, aşa, întins pe patul de spital, vorbind aiurea, tata-mi era supra-uman. Încercase să mă facă să-l admir mai mult, neştiind că mi-a fost semi-zeu de când m-a văzut al lui. Un tată îmi fusese întotdeauna de-ajuns. Că avusesem „maison” sau tramvai, că mâncasem la bodegă sau la Casa Doina, că avusesem parai sau că-i pierdusem în tripouri, că ne-mbrăcasem de pe Victoria sau că înnotasem dezbrăcaţi în Dâmboviţa, că poposisem la Lido sau în curtea vreuneia dintre fostele-i neveste, nu-mi păsase niciodată. Nu simţisem vreodată că fericirea mea ţine de lucruri aşijderea. Legenda nu se construia în jurul meu, sau al tramvaiului cu vitralii, nici măcar cel al măgarilor coloraţi. Legenda era tata, şi nici n-aş avea nevoie să mai spun de ce. Dar am să vă mărturisesc că întins pe patul de spital deasupra tatălui meu, i-am numărat – pentru a doua oară – bătăile inimii şi am trăit, ca nimeni altul, aventura miocardică a unei poveşti de Bucureşti, una într-atâtea aceleaşi istorisiri despre oameni şi tramvaie care-au fost la fel.

P.S. Fotografia asociata postarii este semnata Vlad Dobrescu si a fost prezentata in cadrul Expozitiei de Arta “H! Life”, hotel Ramada Sibiu, in desfasurare in perioada 26-27 iunie 2010. In consecinta, dedic acest fragment lui si tuturor celor care, prin talentul lor, au facut ca lucruri imposibile sa devina, cel putin, realizabile, daca nu…chiar…remarcabile…

Advertisements