A treia bucată poveste…într-o lume aşa cum este…

by Marcela Presecan

…Războaiele noastre, ale tatălui meu, ale mele, s-au purtat în vara anului 1882, pe Calea Victoriei. Erau toate bombonăriile, deliciile de la tejghele, pistile şi smochine înşirate pe beţe, care ne cereau să ne înarmăm cu orice altceva, numai catapulte şi bastile, nu. Nu era, în Bucureştii anilor `80 loc de măgari coloraţi înhămaţi la tramvaie victimizate. Petrecerile mondene, jocurile clandestine din cafenelele ascunse, Herăstrăul cu grădinile-i de vară, Colentina şi Valea Prahovei, îşi revendicau liber drepturile asupra clientelei ce ne-ar fi putut fi bastion în lupta cu sărăcia. Nu ne-a fost nicidecum uşor să ne facem remarcaţi în toiul deprinderilor cu biliard şi şah, printre atâtea birturi la modă şi fumuri de Havana. Asta până când am descoperit o firidă în tot acest bairam comercial.

Sensibilităţile doamnelor petrecute la braţul moşierilor reputaţi, ne-au fost nişa, garanţia că nu ne vom găsi nevoiţi să precupeţim cu cobiliţa pe umeri. Pentru că, în curioasa judecată a unei „mademoiselle”, un măgar colorat – aşa zis ponei – va face, întotdeauna, mai mult decât oricare zece bidivii acromatizaţi. Înainte de toate, însă, Bucureştii erau o capitală deservită somptuozităţilor. Orice intenţie de negoţ era pasibilă a fi revocată. Şi asta pentru că fără acceptul ministerialilor mai mult sau mai puţin complicizaţi în speculaţiile petroliştilor de la Capşa, nu aveai să răzbaţi acustic în gălăgia de pe bulivard. Cu toate acestea, arareori, se întâlnea o damă, una singură în toate aceste cluburi de influenţă bucureştene, a cărui cuvânt norma orice cămătărie. Madame Raveca era o femeie, pe cât de înstărită, pe atât de extravagantă. Citise mult la viaţa ei, cu precădere romane de epocă, motiv pentru care, într-o lume a nestăvilitelor inovaţii ştiinţifice, femeia îşi clădise un imperiu al excentricităţilor de roman anti-contemporan. Moştenise de la răposata ei mătuşă o caleaşcă, un shire englez descins din campioni nativi la tractare de greutăţi şi un conac colosal undeva în Lipscani. Edificiul avea o istorie controversată de femei nemăritate şi o arhitectură greoaie. Văduvită de sentimentalismul amorurilor provinciale, Madame Raveca deservea antreprenoratului obscur de înaltă clasă, contribuind cu substanţiale venituri la onorariile capetelor partidiste care se vedeau nevoite a favoriza negoţurile controversate ale matroanei. Pretextând comerţul cu articole de artizanat, Madame Raveca chivernisea sibilic, o întreagă arie de servicii de companie. Ceea ce făcea ca aceste servicii să fie jinduite de mai toţi bărbaţii de departe şi din împrejurimi, era dezirabilitatea fetelor. Alese dintre cele mai vederoase, erau prezentate amfitrionei la vârsta de treisprezece, respectiv, paisprezece ani, pentru a fi, mai apoi educate în a teatraliza stilul marilor curtezane din Veneţia renascentistă. Timp de patru ani, erau supuse unui studiu amănunţit despre literatură, comportamente gestuale, mijloace de expresie, rafinament artistic, eleganţă vestimentară şi, nu în ultimul rând, viaţa la curtea suveranilor. Se zvonea că binecuvântarea domnei Raveca, venea cu o garanţie a succesului, o recunoaştere desăvârşită a meritului de-a fi biruit păturile sociale inferioare ale Bucureştiilor.

Daiana îi spunea Rava şi asta pentru că era singura persoană din întreaga lume, căreia madame Raveca i-ar fi permis orice. O condiţie i se impusese celei din urmă, prin testamentul mătuşii ei: să se bucure de moştenirea lăsată ei, dar să o iubească pe Daiana mai mult. Şi pentru că, madame Raveca fusese, la rândul ei, salvată prin adopţie de un tată bolnav în ale jocurilor cu noroc, beţivan ratat, Daianei i-a împărtăşit o dragoste mai mare decât oricare alta. Ca şi mine, Daiana era adoptată. Ca şi mine, Daiana vedea în cela mai stranii lucruri, o frumuseţe aparte. Ca şi mine, atunci când avea curiozităţi nesatisfăcute, Daiana le desluşea pipăindu-le. Binecuvântată a fost ziua, şi, nu în ultimul rând, Anuţa noastră, atunci când Daiana i-a mângâiat burtica, tot dându-i târcoale ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Era undeva în amiezile caniculare ale unei serbări jubiliare. Se risipeau petale de la balcoane, se aruncau buchete de albăstrele dintr-o parte într-alta a drumului mărginit de trotuare. Şi-n toată această exaltare a asteniilor deprimăverizate, parfumeriile din ghivecele cu flori trântite pe jos prevesteau iubiri trase la sorti. S-a distins prin odoare-i precisă, ea, Daiana…o aromă de busuioc neatinsă de parfumul dulce, agravat, al mulţimii. Palmele-i împrumutaseră culoarea Anuţei, moment în care mi-am spus că trebuie să o opresc, altfel, avea să-şi dea seama că tramvaiul nostru era contrafăcut.

–         „Doi parai…”, încerc să îi distrag atenţia luând-o prin surprindere.

–         „Pentru ce?”, tresare ea, privindu-mă confuză.

–         „Ca să-i mângâi!”, îi spun.

–         „Dar…nu am…”, se fâstâceşte, aranjându-şi buzunarele.

–         „Atunci nu ai voie…Doi parai şi poţi să-i şi piepteni dacă vrei…”

Zâmbi. Se ridică pe vârfuri şi îşi aduse privirea atât de aproape de chipul meu, încât, pentru un moment am avut impresia că nasurile ni s-au atins şi ne-am sărutat ca pinguinii. Se depărtă murmurând, urmărindu-şi rochiţa voalitilizându-se printre piruete dansate, cadenţate aritmic. Repetându-mi că prost mai mare ca mine nu s-a întâlnit pe faţa Pământului, devenisem oarecum iritat că tata mă însărcinase cu supravegherea tramvaiului. Mă întrebam cât avea să mai întârzie, în tot acest timp, gândindu-mă la ea, la gogomănia mea, atingându-mi pieptul să-mi domolesc respiraţia. Aranjam jenat jobenele măgarilor, tot spionând aleea, căutând-o pe ea.

–         „Măi băiete, tu ştii cine sunt eu?!”, se auzi o voce gravă dindărăt, o palmă grea aşezându-se pe umăru-mi.

–         „Nu, doamnă, nu ştie, e vai de capul lui…N-a mâncat prea bine zilele astea…ştiţi dumneavoastră…e cam…cherchelit…aşa..”, interveni tatăl meu apărut ca de nicăieri, după ce mă lăsase în grija nimănui preţ de ceva ore bune.

–         „Cum?! Da’ dumneata cine eşti?”, continuă, indignată de întrerupere, femeia, impozantă, ce-i drept, prin încruntarea-i nobilă.

–         „Taică-su!”, răspunse tata, umflându-şi cu mândrie pieptul.

–         „Păi şi-i dai la copil să bea?…La vârsta asta?…”

–         „Nu, doamnă, ştiţi…a avut diaree…i-am dat rachiu ca să adoarmă mai repede…că prea se chinuia săracul…ştiţi cum e…o noapte întreagă…”

–         „Tată!!!!”, îl trag eu de manşon, iritat şi nervos că mă înjosise mai mult decât aş fi considerat necesar, de faţă cu fata care-mi făcuse inima să bată neobişnuit de aritmic.

–         „Taci, Ştefaneee, că ţi-am adus leurdă….să-ţi mai domoleşti stomăcelul…”, mă hâşâi tata cu o mişcare a mâinii care-mi era de departe nefamiliară…răutăcioasă, chiar.

–         „Domnu…”, interveni femeia, fără a mai avea răbdare să ne urmărească înghiontindu-ne.

–         „Procopie, doamnă…”

–         „Domnu Procopie, nu ştiu ce rachiu a băut fii-to, dar l-a ameţit rău de tot…păi, să-i ceară doi parai la micuţa mea Daiana să pieptene…ară…arătările astea…”

–         „Poneii..Doamnă…Poneii…”

–         „Ha….Ponei pe naiba….ăştia-s…”

–         „Ponei coloraţi, doamnă…”

–         „Rava! Rava! Hai, Rava, să ne plimbăm cu caleaşca….”, răsună surprinzător şi cristalin vocea Daianei, anulând orice intenţie a madamei în da o replică sfidării de care dădea dovadă tatăl meu.

–         „Draga mea….dar, asta nu e…scumpa mea, Daiana…”, încercă în van femeia să astâmpere elanul copilei.

–         „Haideţi, doamnă, să nu stricăm bucuria fetei…”, încercă tata să dezarmeze eventuale clevetiri la autenticitatea măgarilor, „Pentru dumneavoastră o facem pe degeaba…Nu se supără nimeni…E şi fata fericită…Vă odihniţi şi dumneavoastră oleacă…Pare-mi-se, aveţi nevoie de niţel blazon într-o asemenea dogoare…”

Nu-mi amintesc dacă au fost câteva ore, sau doar una singură, dar minutele se disipau confuze. Rumoarea notelor de busuioc răsfirate pe banchetele din tramvaiul nostru, mă făceau să-mi pierd minţile. Privind-o de după vitralii, mânuind hăţurile împreună cu tata, mi-am imaginat-o doar a mea. Noi doi, măgarii şi tramvaiul într-un câmp de flori. De-o parte şi de alta a şoselei, Bucureştii erau muţi. Mulţimile din stradă, octogenarii de la balcoane, se-nghesuiau să ne privească de la distanţă, ca şi când lumea lor era aşa cum era, iar tramvaiul nostru nu era aievea. Era ceva, să dibui consideraţiile altora atunci când, singur, independent de ei, alunecai leneş în urma a patru măgari coloraţi. Cunoscându-l pe tata, ştiam: nu aveam nevoie să fim în asentimentul tuturora, ci să ne permitem să fim altceva cu încuviinţarea doamnei Raveca. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, o încuviinţare ar fi fost prea mult. Ne fusese îndeajuns plimbarea de-a lungul bulivardelor, madame Raveca aranjându-şi pălăria pe după vitralii. Se ştia că Bucureştii sunt uşor impresionabili. Ba chiar mai mult, oblojeau dezinteresat cete de femei, care se doreau în centrul atenţiei, madame care imitau servil personalităţi de Dorobanţi. Aşa se face că, după ce madame Raveca a „descins” burghez din tramvaiul tatălui meu, la Monte Carlo, pragul era ticsit de doamne şi domnişoare doritoare de-un spaţir în trăsura cu ponei.

Speculaţiile deveniseră nenumărate: cum că tramvaiul era de import, de pe la franţuzi de dincolo de graniţă. Se inventaseră palavre, până şi la adresa măgarilor, cum că îi adusesem din Sicilia, unde rasele erau împerecheate nefiresc, astfel încât, mârţoagele să aducă a cai şi asinii a ponei hibridizaţi. Vorbeau despre tratamente cu miere şi zeamă de rozacee, frunze de nuc şi albăstrele, terapie menită a altera pigmenţii naturali ai necuvântătoarelor. Ar fi fost oarecum nedrept să nu recunosc meritele tatălui meu, care, în nebunia lui de om la ananghie, a reuşit să se ţină de cuvânt şi să facă din tramvaiul nostru, atracţie turistică a Bucureştiilor. Cererea crescuse peste noapte, la fel şi vânzarea. Şase lei şi apoi zece, chiar douăsprezece lei pentru rezervarea cupeului câteva ore de-a rândul. Eram poveste şi legendă, totodată, paraxenia din bârfele de provincie devenite pretext al vilegiaturilor de sfârşit de săptâmână în capitala ciudăţeniilor. Ne-a fost dat, o vreme, să fim graţiaţi de lipsuri. Am luat prânzuri la Iunion, am cinat la Capitol, am garat cosmopolit tramvaiul pe terasele Boema şi Grădina Tei. A dansat tata cele mai frumoase femei, pe ritmuri timide de valsuri vieneze, polci şi mazurci central europene. Am urmărit actori ghiduşindu-se pe lângă palatul Telefoanelor şi ne-am prostit şi noi încercând să înţelegem jazz-ul. N-am dus lipsă de nimic, notorietatea fiindu-ne bilet de intrare în mai toate somptoasele cluburi afectate stradelelor boereşti la mare căutare. Poposeam frecvent la Grand Hotel du Boulevard, să ne-ndopăm cu fettucine italieneşti şi să cinstim domnişoare, câteodată cu şampanie, adeseori cu câte o plimbare pe marile bulivarde. Sfârşeam invitaţi la baluri care mai de care, niciunul egalat, de altfel, de insidioasele serate de la Otetelesanu, culminând cu „fetele” noastre colorate, fiind încălecate de neveste şi viitoare soaţe. Erau pictori şi poeţi obscuri care câştigau de pe urma noastră, scrutând flămânzi ocazia de a imortaliza un moment magic într-atâtea altele, atât de banale.

Ooo, lumea bună a Bucureştiilor, cu toate ale ei uşurătăţuri şi decepţii sentimentale, seminţia oblăduită care-mi era comică, astfel, colorată între picioare de atâta fudulă călărie, prepusă echitaţie. Cochetăria aburită serios de prea mult alcool, nu lăsa loc de indiscreţii precum coloritul efemer al fantasticilor ponei „atât de frumuşei, ei, cu tot cu al lor joben”. Umorul m-a ţinut departe de a le condamna superficialităţile, comportamentul de mahala la beţie, peiorările nesfârşite despre prefacerile la care este supus cel ce vrea să ajungă acolo unde n-ar fi ajuns decât minţind. Mi s-au confesat mulţi chiaburi, găzdaci timişoreni aşa-zişi devotaţi apolitismului tehnocrat. Nu ştiu de ce, poate mă simţeau mai sincer, mai feciorelnic, aşa, dar am exonerat spuriu o groază de dubioşi barbişonaţi în frac…

Advertisements