A doua bucată poveste…într-o lume aşa cum este….

by Marcela Presecan

… După două săptămâni, l-au luat de pe perfuzii, dar nu i-au scos acul din mână. Din cauză că nu-mi era îngăduit să stau şi eu acolo, i-au dat drumul mai repede. A fost nevoit să revină la fiecare patru zeci şi opt de ore, timp de încă douăzeci şi patru de zile, pentru controale de rutină şi infuzii cu substanţe medicamentoase, din când în când, vitamine. Aşa că, o vreme, am locuit în dosul secţiei de chirurgie şi intervenţie rapidă a spitalului clinic Ioan Cantacuzino. Mâncam ce mai rămânea de pe la cantina bolnavilor, legume fierte şi supe chioare, câte un colţ de pâine mucegăită. Nu ne-am mai întors niciodată în curtea Anuţei. Aveam grijă de noi şi de măgari, căci tatei îi deveniseră mai dragi decât i-a fost sau i-ar fi putut fi vreodată oricare nevastă din căsniciile anterioare. Era foarte atent cu ei, ba chiar, i-am dus la un veterinar, să nu cumva să se fi îmbolnăvit vreunul din ei, că tot trecuse bătrânul prin experienţa cu pneumonia lobară.

–         „Uite, Ştefan, ăstuia o să-i zicem Anuţa…de unde trage el numai când îşi aude numele…”

–         „Bine, dar…atunci…să nu se supere ceilalţi…”, îi spun eu, naiv, ca şi când urecheaţilor nu le-ar fi fost totuna să tragă intitulaţi sau incognito.

–         „Păi, ce-ai zice tu, dacă le-am da nume la toţi, că n-aş prea vrea să-i văd certându-se…”

–         „Nici eu.”, aprob, convins că, dacă ar fi putut cuvânta, măgarii ar fi apreciat iniţiativa mea.

Şi ne-a numit măgarii după cele patru neveste ale sale. Nu ştiu dacă dintr-un fel de răzbunare, sau doar dintr-un subiectiv sarcasm, dar, în definitiv, măgarilor le stătea bine cu nume de femei. Se părea că tata îşi revenise. Putea să fi fost de la atâtea analgezice, că nu mai pronunţa numele Anuţei decât atunci când mânuia hăţurile. O perioadă, am rămas în Bucureşti. Era înainte ca „vechile” poduri să fie redenumite, o vreme în care tramvaiele electrice erau încă o schiţă într-un monoclu. Am parcurs culoarele de odinioară ale Capitalei, una câte una…acele parcuri care nu exhalau miasme, ci parfumuri de umbrele jucându-se cu soarele. Cişmigiul avea aroma meşteşugurilor orientale, culoarea mirodenilor scăldate în agheasmă. În Herăstrău, florile de busuioc din balcoanele suspendate îţi erau deochi şi descântec în acelaşi timp, pentru că, deşi parcă mult mai mică, lumea, privită de aproape, era splendidă. Cum rareori mi-a fost îngăduit să cobor din tramvaiul tatălui meu, mi-am imaginat, acele câteva luni de zile, ca o vilegiatură printre odăile unui oraş care-aş fi vrut să-mi fi rămas cămin. Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc, însă, pe atunci, Ion Micu tocmai fusese chemat pentru a renova Casa Vernescu. Şi, pentru că plimbându-ne noaptea prin faţa acestui monumental edificiu arhitectural, tatăl meu consideră paleta de culori a artistului impresionantă, am poposit în faţa clădirii până la răsăritul soarelui. M-am trezit hâţânat de taică-meu, la ora la care cocoşii nu anunţaseră încă deşteptarea pe ritmuri enervante de „cu”, „cu” şi „rigu”.

–         „Mi-a venit o idee”, îmi spune. Vom face din tramvaiul nostru, atracţie turistică.”

–         „Atracţie turistică?”, repet, încă buimăcit de nesomn.

–         „Ştefane! Ştii numerele acela de circ, de care ţi-am povestit când erai mic? Vom face la fel, doar că…fără elefanţi, fără…clovni şi…fără acrobaţi.

–         „Păi…şi-atunci…tată…nu-nţeleg…despre ce număr vorbeşti?”, îl întreb, pentru că, pe de-o parte nu înţelegeam de ce o ţine el una şi bună cu tramvaiul acesta, iar pe de alta, speram că, arătându-i că ceea ce spune nu are sens, renunţă la ambulatoriu şi scăpăm pentru totdeauna de el.

–         Tramvaiul, Ştefaneee!! Tramvaiul!! Tramvaiul şi măgarii!!! Doar că nu vor mai fi măgari, ci cai…Nu…Nu…Nu cai…Mai bine….Ponei…Da…Ponei…Ce părere ai?

Sincer să fiu, nu înţelesesem mai nimic. Eram pe jumătate adormit, şi, cu tot respectul, nu ar fi fost pentru prima dată când tata se comporta oarecum straniu. Nu ştiam ce e ăla un ponei. Nu văzusem unul în viaţa mea, aşa că n-aş fi putut să-mi dau cu părerea. M-am întins la loc pe banchetă, şi mi-am tras căciula deasupra ochilor, crezând că tata avusese un vis, ceva, un gând năstruşnic care dispare precum s-a iscat de nicăieri. Câteva secunde mai târziu, ce să vezi, tatăl meu încărca în tramvai găleţi cu vopsele de toate culorile, furate de la ăsta…nenea Guţă Vernescu – sau aşa ceva – şoptindu-mi răspicat că, dacă nu mă ridic în două picioare, ajungem la închisoare, amândoi. Nu mi-a fost uşor să mă imaginez legat de picioare, cu scăfârlia-n jos. Aşa că am urmărit atent nemişcarea perdelelor de după geamuri şi am ciulit sfredelitor urechile la orice alunecare de covor. Şi, poate, absolut detaşat de situaţia în care ne aflam, mi-era milă de tata, pe care-l urmăream devenind pungaş. Mă înduioşa să-l ştiu atât de nevoiaş. Iar pentru că, dintr-un oportunism accidental, ne aleseserăm şi cu ceva vitralii pe jumătate pictate, ne-am grăbit în a da colţul cu repeziciune, tatăl meu repetându-mi agasant la fiecare zece secunde cum că mă descurcasem perfect, că totul avea să fie bine. Avea un ritm cardiac crescut atunci când am încetinit în Mogoşoaia, eu atent la fiecare abajur dându-ne târcoale, tatăl meu, fredonând o şansonetă franţuzească prin subtile apropieri şi depărtări de buze.

S-a domolit, până la urmă, confesându-se parcă teraselor aburinde, doar privindu-le. Ar fi vrut să-şi ceară iertare de la cineva, şi cum n-avea de la cine, m-a strâns puternic în braţe, insistând să nu-l condamn. „Până ne punem pe picioare, Ştefan…până ne punem pe picioare…”, tot abuza de-aceleaşi cuvinte, uneori bâlbâindu-se. Îi era frică. Nu ştiu dacă de poliţie, mai mult, sau de sărăcie. Ne-am continuat traseul, până la Podul Calicilor şi am lăsat măgarii să se adape dintr-o fântână arteziană aflată în apropiere. Am înnoptat îndărătul unei negustorii părăginite, conştienţi că nu vom găsi ascunzătoare mai bună de-atât. O plită uzată excesiv, câteva oale ruginite şi un mănunchi de lemne ne-au îngăduit să ne împrospătăm trupurile şi feţele cu apă călduţă. Apoi, cu câteva frunze de mentă de pe pervazul unui apartament situat la parter, tata ne-a pregătit un ceai fierbinte pe care l-am băut din farfurie. Am înmuitat în ele câteva coji de pâine rămase din proviziile pe care ni le făcusem la spital, şi-am adormit cu burţile în sus. A doua zi am avut o diaree groaznică. Mă treceau junghi, după junghi, aşa că n-am remarcat absenţa tatei până în amiezi. Când durerea a mai contenit, şi-am putut să stau, în sfârşit, în poziţie şezut, nu mi-a venit să cred ochilor. Măgarii noştrii aveau un fel de jobene în cap, confecţionate din carton, fără boruri, şi ca şi când asta n-ar fi fost de-ajuns, tata îi vopsise de sus până jos. Anuţa era un fel de roz care aducea a vată pe băţ, iar celelalte „fete”, care mai de care: galben, verde şi albastru deschis, precum soarele, iarba şi cerul, primăvara, în câmp. Un moment am închis ochii, şi m-am ciupit de tâmple sperând că visez. I-am deschis, apoi, temător, şi-am respirat uşurat. Trebuia să fi fost de la stomac, căci, mâncasem destul de puţin zilele acelea şi aflasem cât stătusem cu tata în spital, că malnutriţia provoacă halucinaţii. Am coborât din tramvai sprijinindu-mă de obiectele de fier vechi adunate grămadă, şi-apoi am văzut totul. Am văzut ligheanele mânjite cu vopsea, măgarii în culori, tata cu pensula în mână, jobenele fără boruri. Iniţial, mi-am spus că dacă nu am leşinat, trebuia să nu fi fost chiar aşa de grav. Apoi am leşinat. Spre nenorocul meu, m-am trezit în acelaşi loc, întins pe podea, cu tata pălmuindu-mă uşor şi măgarii „curcubeici” respirându-mi în gură.

–         „Ei…Ce părere ai, Ştefane? Aşa-i că nu li se mai văd urechile?”

–         „Daaa…Sunt ceva…”

–         „Seamănă a ponei, Ştefane, ce zici? Poate că n-ar mai trebui să le vopsesc şi cozile…ce crezi? Dup-aia zice lumea că sunt artificiali…”

–         „Da, tată, ai dreptate. Nu vrem să pară…falşi.”, abrob, neştiind dacă-mi părea mai hilară situaţia noastră, sau nedreptatea care li se făcea măgarilor.

„Nuuuu…nicidecum…”, râdeam în sinea mea, spunându-mi că nu mi se-ntâmplase să văd niciodată creaturi mai odioase. Vorbeam, de fapt, de patru măgari, cu nume de neveste fanfaroane, coloraţi mai ceva, chiar, decât grizetele dintre Dristor şi Vitan. Şi când credeam că lucrurile nu puteau lua o întorsătură mai dezastroasă de-atât, m-a apucat, iar, diareea. Mă consolam, însă, cu gândul, că orice mi s-ar fi întâmplat, mai mult decât ai noştri măgari, n-aveam s-ajung eu să pătimesc la viaţa mea. Am adormit împăcat. Seara m-am trezit cu vitralii la tramvai. Şimţisem eu, cumva, că mi se făcuse ceva mai cald. Nu era o idee rea, ce-i drept, doar că, ceea ce-mi părea o sminteală temporară a tatălui meu, ne transformase tramvaiul în cel mai kitschios mijloc de transport pe care Bucureştiul avea să-l cunoască…din 1880 până azi.

Advertisements