Una bucată poveste…într-o lume…aşa cum este…

by Marcela Presecan

Vă vine să credeţi sau nu, exista odată, între Bucureşti şi comuna Petrachioaia, un tramvai. Vă spun sigur, pentru că eu l-am moştenit. Păstrez, încă, sub pălărie, testamentul tatălui meu, scris cu majuscule pe-o bucată gălbejită de papir pergaminat: „De acum înainte, tramvaiul şi cei patru măgari –  nu…nu patru cai…patru măgari – aparţin fiului meu, Ştefan Amariei.” Şi-mi aduc aminte că, ţinându-l pe tata de mână, în timp ce-şi vărsa tinctura de arnică, mă-ntrebam, totodată, ce naiba am să mă fac eu cu tramvaiul şi cei patru măgari. Şi-apoi, mai era ea, Danaia, vizibil emoţionată de inaugurările ştiinţifice ce aveau loc din ce în ce mai des în capitală. Spre nenorocul meu, cea mai recentă, fusese tramvaiul electric, o grozăvie cu două motoare, care se deplasa pe şine de metal. Acestea erau vârâte în pământ, dar nu adânc, astfel încât, tramvaiul să pară că l-ar mângâia, alunecând deasupra lui. Minunăţia numai că nu zbura, iar eu ar fi trebuit să o impresionez pe Danaia cu patru măgari…asini trecuţi demult de prima junime şi un tramvai-vagon dezlipit pe alocuri, ruginit vai de el. Iniţial, mi-am spus că am să-npuşc măgarii, şi-am să-mi iau doi cai. Doar că, aceşti patru măgari fuseseră nişte animale mult iubite, îndrăgite de tatăl meu ca vieţuitoare nepreţuite. „Li se citeşte în ochi”, obişnuia el să spună,”un soi aparte de tristeţe, povara unei seminţii condamnată să pătimească mult”. Şi-apoi ce cinste i-aş fi făcut răposatului, dacă m-aş fi descotorosit de urecheaţi, ca de un cojoc uzat, găurit pe alocuri, greu de întremat. Nu erau măgarii mei bidivii, asta-i drept, dar mă duseseră la şcoală în fiecare zi, ani de-a rândul. Eram singurul băiat care mergea la şcoală cu tramvaiul, căci nu l-ar fi lăsat sufletul pe taică-miu să mă urce în tren de unul singur. Muream de ruşine, ce-i drept. Ajunsesem să fiu poreclit „Mârţoagă”, să fiu batjocorit de colegii mai mari. Cei din anii mai mici nu înţelegeau încă. Pentru ei, tramvaiul era un fel de trăsură, măgarii erau cai cu urechi ceva mai mari, iar tatăl meu le era un personaj fascinant, dintr-acelea care purtau joben şi pregăteau trucuri magice. Erau zile în care îl vedeam erou, atunci când cobora din tramvai ca dintr-o locomotivă de tren şi promitea acrobaţii ca să aducă zâmbete pe feţele celor mici. Însă, de cele mai multe ori, îl consideram acest biet vatman ratat care ducea în spate un marfar…la propriu…adică îl căra…iar greutatea ambulatoriului şifonat i se citea pe tâmple, în zbârciturile din-prejurul ochilor, în paloarea de pe chelia capului.

Deşi trecuse ceva timp, pe Danaia am recunoscut-o uşor. Încă mirosea a busuioc. Venea la şcoală cu bicicleta, un velociped primit cadou de la matroana ei. Ajungea târziu, cu câteva minute înainte să se intre în clasele de curs, gâfâind. Până atunci, tatăl meu va fi plecat, astfel că, faţă de ea, puteam să mă comport ca şi când viaţa mea n-ar fi fost un şpaţir silit într-o conservă pe pivoţi. Cum aş fi putut să-i spun adevărul? Ce-ar fi crezut despre acest băiat, crescut într-un tramvai? Măcar de-aş fi avut şi eu doi cai, să-i fi înhămat la hrâb şi să-l fi numit „Spectacol pe patru roţi, opt picioare şi alţi multiplii de doi”. L-aş fi vopsit în galben şi i-aş fi fost birjar, aş fi plimbarisit miniştri şi, deopotrivă, oameni din comună. Daianei, i-aş fi dăruit un vagon doar al ei, cu velocipede agăţate de pereţi, rochiţe romanţate de corsete rozosine, evantaie şi umbrele dantelate la margini. Mocnea în mine jăratecul aprins al peripeţiilor de demult pe care nu le puteam da uitării. Mă încerca o afecţiune sibilică faţă de maldărul de fier şi cele patru animale, ataşament căreia Daiana nu i-ar fi dat sorţi de izbândă. Avea altă condiţie socială. Aş fi putut să fac, astfel încât, să mă creadă la fel de înstărit ca şi ea. Dar acum, că tata nu mai era, Daianei nu i-ar fi luat mult până să afle despre mine ca băiatul care moştenise un tramvai şi…ce amarnic…patru măgari. Ce-i drept, vorba se dusese în toată Petrachioaia, că a murit Procopie, veşnic vatman, fost funcţionar, părăsit de patru femei, păgubit…tot de ele. Pe mine mă adoptase, undeva între ultimele două căpătuiri, când, deja, trăia sărăcit de căsnicii îndoielnice şi sentimente aride. Patru dudui şi n-a putut să aibă copii cu niciuna. Cea de-a treia soţie m-a urât…nu-i plăcea de mine că eram cam închis la culoare…iar cea de-a patra…nu mi-o amintesc prea bine, că, a plecat iute, când i-a garat tata tramvaiul în curte, entuziasmat că primise măgarii pe gratis.

–         „Un tramvai, Procopie? Un tramvai?! Şi ce-ai să faci tu c-un tramvai?”, îl scrută nevasta, nemulţumită, aflată deja pe picior de plecare, ca şi când ar fi renunţat demult la relaţia cu tata.

–         „Un tramvai şi patru măgari, Anuţa…Mi-i i-a dat bătrânul pe gratis. N-a trebuit să dau un sfanţ în plus.”, o lămuri tatăl meu, în chip de confesiune, luându-i mâinile într-ale lui, sărutându-i-le.

–         „Păi, bine, mă Procopie, da tramvaiul cu ce l-ai plătit, mă Procopie, că n-ai un sfanţ…”, continuă Anuţa, încercând să scape din prinsoarea bărbatului.

–         „L-am luat pe datorie…”, răspunse tata smerit, abia lăsând să se înţeleagă ultimele cuvinte.

–         „Ce făcuşi, Procopie?! Te-ai bolunzit de tot?! Ia zi, măi nene, mă, te-a dat cineva cu capul de pavaj?! Tu nu vezi că n-avem ce mânca?! Şi cu ce dracu ajung eu până în Ferentari?! Cu ditamai tramvaiul, mă Procopie, mă, puţind a măgari?!”

–         „Anuţoooo!! Anuţo, te rog eu, nu pleca!!! L-am luat pentru tine, mă fetiţo, mă, ca să nu mai fi tu aşa nefericită…Tramvaiul ăsta va face mulţi bani. Anuţo, piersicuţa mea, te rog, nu mă lăsa!!! Îţi cumpăr ce vrei! Mai ţii minte hainele alea de blană din galantare? Anuţo, te implor, Anuţo!!!”

–         „Lasă-mă, mă Procopie, că sunt şi alţii pe lume, dintr-ăia cu diligenţe! Pffuuii! Auzi, aici, să mă plimb cu tramvaiul pe calea Victoriei…Tras de măgari!!! Am ajuns eu de râsul lumii, mă Procopie, să mă arate madamele cu degetul?!”

Şi uite aşa l-a lăsat, până şi-a patra nevastă, pe tata, pentru trăsurile din piaţa Teatrului şi vaporaşele de pe Dâmboviţa. Şi cum stăteam la Anuţa, că tata prăpădise tot ce-avusese cu primele trei soţii, ne-am trezit daţi afară. Iar pentru că tramvaiul nu mai fusese pus în funcţiune demult, şi măgarii nu se opinteau orice-aş fi făcut eu sau taică-meu, am rămas, cu simbrie, în curte la fosta lui soţie. Mi-l amintesc ghemuit pe pragul din faţa uşii, aşteptând-o să se întoarcă, în fiecare noapte. Avea să-i sărute picioarele, să i se-nchine cerându-şi iertare. Luni bune, Anuţa n-a mai ieşit şi n-a mai intrat pe uşa din faţă. Nu ştiu cum, că n-avea două intrări la casă, însă tata n-o mai văzuse de când cearta cu tramvaiul. La fiecare treizeci, treizeci şi una de zile, îi lăsa un pliculeţ cu banii de chirie şi-un bileţel împăturit corect, în care-şi declara dragostea pentru ea în cele mai înduioşătoare câteva rânduri, caligrafiate maiestuos, precum inscripţiile marmorate ce comemorează eroi. Îl auzeam plângând, din tramvaiul pe-ale cărui banchete dormeam. Fie că ploua, fie că nu, tata recita poezii uşii, sperând ca Anuţa să fie de partea cealaltă şi să-l asculte compătimindu-şi nesocotinţa. În fiecare dimineaţă se trezea bolnav…beteag…suferind. Dădu într-o pneumonie acută, iar eu, pentru c-aveam doar şase ani nu ştiam ce-aş fi putut să fac să nu-mi pierd părintele, singurul care-mi mai era alături, în toate aceste războaie ale sexelor. Tuşea convulsiv, ardea tot, repeta în continuu că-i era frig, iar noi n-aveam decât o pătură. I-am bătut Anuţei la uşă, răcnind că tata moare. „Anuţaaaaa! Anuţaaaa!”, îmi aduc aminte că strigam ca apucatul. Şi-atunci unul dintre măgari a-nceput să tragă. Şi-au tras şi ceilalţi până la primul spital. Îşi făcuseră asistentele cruce…ieşiseră doamne şi domni doctori în cete…c-a venit un copil cu tramvaiul să-şi interneze tatăl de tuse. Au fost paisprezece nopţi, singurele de-atunci, când n-am dormit în tramvai, ci în patul de spital al lui tata, numărându-i bătăile inimii.

Advertisements