Fără virgulă…

by Marcela Presecan

Se întâmplă, câteodată, să reîntâlneşti oameni pe care ai crezut că timpul ţi-i i-a furat. Şi te gândeşti, privindu-i faţă în faţă, că ai această şansă, să simpatizezi şi să fii simpatizat în mod necondiţionat. Încerci, apoi, să reiei uşor, uşor, mai mult sau mai puţin din viaţa ta, lăsând să se-nţeleagă că totul ar fi complicat. Pentru că, în definitiv, cum poţi să-i spui omului, după ani şi ani, că ai câteva lucruri pe-o listă şi te descurci aşa şi-aşa. “Sunt bine, m-am logodit, facem nuntă în august. Ne gândeam la un moment dat să amânăm, căci vremurile se schimbă, dar prietena mea e foarte hotărâtă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. La lucru e bine, prietenii-mi sunt alături. De copii nu mă-ntreba că, într-o vreme ca asta, vezi şi tu, se mai dă, nu se mai dă trusoul, nu ne putem risca”. Ani întregi în câteva propoziţii. Nici o virgulă, nici o paranteză, fără trei puncte. O cartografiere calculată a adultului devenit, în spatele aceluiaşi zâmbet ale cărei ironii le-ai fi ghicit în burduşeala oricărei mulţimi. Ne sunt miasmatice revederile în doi, acelea care-mi amintesc de tine pretenţios, cele care-ţi amintesc de mine, aşa cum am fost. Dar poate că, abătut cum sunt, din cauză că nu am nimic, am fost fericit să te văd zâmbind. Şi, cu toate că, aş putea să-ţi spun că o duc bine, că nu-mi lipseşte mai nimic, că încă mai am 50 de kile şi cel mai fermecător iubit, tu tot mi-ai spune că-ţi par trist. Iar pentru câteva clipe ceva mai mărunte decât cele pe care le-ai petrecut aproape zece ani nemaiştiind de mine, aş simţi, ca niciodată, că cineva are, şi de mine, grijă. Că n-are nevoie de mai mult ca să-mi fie alături. Atât. Pentru că, până la urmă, sunt nenumăraţi alţi oameni de care nu mai ştie nimeni, nimic. Excesiv de mulţi necunoscuţi despre care ştim cam multe. Prea posibil să nu ne mai vorbim vreodată, să nu ne mai intereseze unul de altul, dar am fost colegi cu ceva timp în urmă, şi asta ne e îndeajuns să realizăm, din când în când, un schimb de politeţuri. Bănuisem că ai să fii dintre cei aşezaţi, socoteai că n-ai să mă vezi descurajat….se pare că niciunul dintre noi n-a ajuns acolo unde se aştepta celălalt. Poate că ne-am întâlnit accidental ca să te revăd zâmbind, nu ca să mă convingi că ai fi fericit. Mă bucur că te-am revăzut, nimic mai mult, poate aş fi suportat câteva cuvinte în plus, ca să tac eu, ca să vorbeşti tu, ca să zâmbesc ştiindu-te că ai trăit primejdios, că ai iubit nechibzuit, că ai fost extraordinar, aşa cum am sperat să fii. Sunt bine, măritată, am doi copii, un soţ iubitor, un apartament cu trei camere şi-o maşină combi. Nimic deosebit. Am fost premiantă în şcoala generală, dar ştii cum e…oamenii sunt eroi doar în filme, benzi desenate, mituri şi legende. Scoate-i de-acolo şi sunt ca noi. Insuportabil de plictisitori.



Advertisements