Şi dacă dragostea nu e nimic?

by Marcela Presecan

Pentru că, dacă dragostea ar fi ceva, ne-am iubi unul pe altul devenind şi nu trăind unul în funcţie de celălalt, ca într-un imens infinit al viciilor fără sfârşit. Nu veţi întâlni cusur mai mare, decât acela al dependenţei de bănuitul suflet pereche. Drogul e unul şi-acelaşi indiferent că ştim sau nu să conştientizăm luciditatea cu care ne-aruncăm dintr-o relaţie într-alta. Poate fi că dragostea e doar o conspiraţie care să ne reducă la tăcere. Să nu mai ştim să fim, pentru că nu mai vrem să ne luptăm singuri, să căutăm răspunsuri. Poate fi că dragostea este o renunţare şi nu un asediu, o retragere în doi din linia întâi a frontului care ne este viaţa în lipsa cuiva anume. Se poate să existe un motiv pentru care ne-am creat această falsă impresie că, singuri, suntem lipsiţi de sens, că, „neîmperecheaţi” încălcăm norma regulamentară conform căreia trebuie să ne căutăm jumătatea. Şi dacă jumătatea mea, nu-mi este de fapt jumătatea? Dacă, între timp, m-am schimbat? Dacă jumătatea mea a fost aceea care şi-a semnat numele pe actele de divorţ şi-a plecat? Se poate că sunt partea din acel întreg care a inventat-o pe cealaltă, doar pentru că sunt lucruri la care nu mă pricep. Nu ştiu, de exemplu, ce înseamnă o revizie tehnică. Aşa că te-am găsit pe tine, sufletul meu împărţit la doi, să mă înveţi. Şi dacă tot suntem acolo, poate c-ar fi bine să-mi cumperi şi-o maşină, să experimentăm împreună – tu mai puţin că şi-aşa eşti dintr-o delegaţie într-alta – deliciile verificărilor mecanice. S-ar putea să nu fiu capabil să înţeleg modul de funcţionare al pieţei imobiliare. Şi atunci ce fel de jumătate ai fi tu, dacă nu m-ai ajuta să îmi achiziţionez o căsuţă a mea, pe care o bonific, desigur, îngăduindu-ţi să te muţi în ea. Şi-mi spui apoi că amândoi ar trebui să tragem la aceeaşi căruţă. Problema mea e care dintre ele. A mea sau a ta? Că eu vin cu maşină şi apartament, iar tu…..cu experienţă…experienţa domicilierii la părinţi. Şi-atunci unde e dragostea? Că ai tăi clar că nu mă plac. Se prea poate ca fiecare dintre noi să vrea să ascundă un handicap. Sunt, ce-i drept, oameni mai mult sau mai puţin puternici, jumătăţi care trag şi jumătăţi care cad. Dar poate că-n tot acest exerciţiu al potrivirilor aproape perfecte, adevărata dragoste ne caută infirmi….aşa cum suntem…stricaţi şi deformaţi, ca desenaţi pe-o foaie de hârtie. Cel mai probabil, să n-avem nevoie de nimeni, dar să ne fi săturat să ne suportăm pe noi înşine. Pentru că nu există sarcină mai grea pe lume, decât aceea de a fi nevoit să trăieşti doar tu, cu tine însuţi, să supravieţuieşti ştiindu-te defect în atâtea privinţe, şi una-n plus. Se poate să ne fi petrecut vieţile fabricând jumătăţi. Eu. Tu. Noi, toţi. Şi-n toată această a noastră sistematizare, ne-am îndrăgostit de ele aducându-ne reverenţe. Asta până când ne-au descoperit rupturile…găurile din pantaloni, firul tras de la ciorap, croşeturile roase de molii din dulap. Şi aşa s-a terminat. Pentru că nimeni n-a rămas vreodată să-ţi coase ţie şosetele, să-ţi peticească lambriurile, să te lipească la loc după ce şi-a petrecut atâta timp fărâmându-te în bucăţi. Prea posibil ca dragostea să nu fi avut nimic a face, să fi fost vorba doar despre o curiozitate. Pentru că sunt şi aceste jumătăţi care atârnă de jumătăţile altora. Se poate ca dragostea să fie o investiţie…o investiţie într-o credinţă. Credinţa că zămislindu-te demizeu, n-am să mai cer nimănui să-mi ierte neajunsurile. Dar dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, şi toate aceste ale mele metehne ţi se datorează ţie? Dacă puteam să fiu altfel, şi, totuşi, am ales să fiu ca tine? Nimeni altcineva în afară de mine nu a văzut o jumătate în tine, şi dac-a fost dragoste sau nimic, fie-ne iertat, căci, prea bine, nu ne-am „descurcat”. Nici eu pe tine. Nici tu pe mine. Nici toate jumătăţile dintre.

Advertisements