Pentru că sunt aceste zile în care simt că mor…

by Marcela Presecan

Deschise ușa camerei de cămin și o găsi pe Ina stăruind asupra unui desen care părea să nu o mulțumească nicicum. Folosea guma de șters pentru a tridimensiona umbre pe-o coală de hârtie. Schiţele nereuşite sfârşeau sub saltea. Avea această ambiţie, în a colecţiona tot ce-i ieşea deformat. Creionase preţ de o zi trupuri goale de femei fără chip. Doar orbite negre în loc de ochi, abisuri acolo unde fizionomii ar fi trebuit să nuanţeze expresii. Nici un tors de bărbat, doar femei. Femei în alb, negru si gri.

–      ”Unde ai fost?”, o întrebă pe Izabela.

–      ”Cum unde? Unde ai fost și tu…Unde mergem de fiecare dată când mâncăm puțin și bem mult.”, răspunse, oarecum refractară Izabela.

–      ”De ce-ai stat atât? Te-ai îndrăgostit de el?”, o iscodi Ina, ca şi când ar fi îmbrăcat hainele unui partener gelos, văzut înşelat.

–      ”Ce naiba te-a apucat? Ne jucăm și-atât. Nu asta am spus că facem? Și-n plus, știi că nu stau mai mult de-o noapte. Fug ca iepurii. Al meu avea prietenă. Mi-a spus c-o părăsește pentru mine, că și-a dat seama că nu o mai iubește. A dracului băutură! Mai avem aspirine?”

–      ”Sus pe raft, desupra chiuvetei. Vezi că mai sunt doar două. Nu lua mai mult de una. N-avem bani și pentru medicamente.”

–      ”Am eu ceva. Mi-a picat prost dar i-am luat.”, admise stânjenită Izabela, ştiind că-i face necinste mărturisirea.

–      ”Ți-a lăsat bani!?”, tresări Ina uitând de fetele din desene, înnegrite acum complet.

–      ”Da. I-am găsit azi-dimineață pe noptieră.”

–      ”Știi, Izabela…eu mă gândeam…poate ar fi mai bine să o luăm mai ușor o perioadă.”, se fâstâci Ina, plimbându-şi guma de şters printre degete.

–      ”Ce s-a mai întâmplat de data asta?”, încercă Izabela să o descoase, chiar dacă, în sinea ei, poate, nu vroia să afle mai mult. Era pentru prima dată, însă, când Ina părea vulnerabilă. Mai mult, Izabela știa. Dacă Ina ceda, forturile cădeau.

–      ” Mi-a spus că sunt manechin.”, îi mărturisi Ina cu ochii sclipind a lacrimi curgând.

–      ”Bun, și? Tocmai plecaseși de la o prezentare de modă.”

–      „Da, Izabela, dar…și-a dat jos pantalonii și-a spus să fac ce fac manechinele, că toate sunt una și-aceeași…manechin, fotomodel, prostituata, tarfa, asistenta de platou, dama de companie. I-am spus că-mi fac un ceai înainte ca să-mi dreg gâtul. Fierbinte cum era, i l-am turnat pe tot acolo jos. A răcnit ca un bizon.”

–      ”De unde era?”

–      ”Din București.”

–      ”De așteptat. Sper că nu i-ai spus unde stăm, să dea naiba să ne trezim cu el la ușă.”

–      ”M-a durut, Izabela. Noi știm că ne jucăm, eu și cu tine. Dar, în afară de noi, mai știe cineva că NOI suntem cele care își bat joc de acești bărbați, și nu, invers?”

Se găseşte, în orașul natal al Izabelei, un anume pod, și, de data aceasta, fulgii de nea îl fac să pară într-adevăr legendar. În jurul Izabelei, mai multe tinere își aranjează entuziasmate pălăriuțele, mănușile, paltonașele. Vorbesc despre cadeții de la Academia Militară care le furaseră inimile cu o seară înainte, care le promiseseră întâlniri sub clar de lună. Acest pod era locul în care aveau să-și comunice unii altora jurămintele de iubire. Izabela este, poate singura, care nu așteaptă pe nimeni. Timpul trece. Turnul cu ceas din centrul oraşului numără minutele care par a supravieţui din ce în ce mai puține. Nu vine nimeni. Înfrigurate, fetele încep să se impacienteze. Băieții întârziaseră de mai bine de o jumătate de oră. Forfotindu-și indignarea, unele dintre ele, ceva mai subțire îmbrăcate, optează să plece. Rând pe rând, dispar toate. Podul e din nou gol. Trăgându-și căciulița vișinie pe urechile descoperite, Izabela se hotărăşte să mai aștepte preţ de câteva minute. Aude râsete venind din piața segmentată inestetic de ceea ce obişnuia să fie o stinghie a promisiunilor ţinute, și-apoi ușa unei cafenele deschizându-se. La lumina felinarelor pe jumătate aprinse, Izabela distinge nouă uniforme verzi însoțind nouă paltonașe colorate, altele…mereu altele. Izabela….Nu e statistician. Nu e economist. Nu mai e Ina. Nu e nici Izabela-fericire. Dar e acel paltonaş într-atâtea sutele de mii. Şi maică-sa plânge deja de ani buni. Şi taică-s-o tot mai colecţionează vechituri…

fragment din “Visul Izabelei împlinit”, pe care îl voi citi la cenaclul ASTRA in 12 aprilie ( http://clubastra.blogspot.com)

Advertisements