Atâtea vorbe-n receptor şi mesaje scrise

by Marcela Presecan

A fost şi creaţă, a fost şi blondă, a fost şi mică de statură, a fost înaltă, a fost şi slabă marea lui iubire. S-a tot îndrăgostit de fel şi fel de fete, de mine, însă, nu. Ce-i adevărat, sunt oameni, care trăiesc iubind întâmplător. Nu îmi displac toţi, dispreţuiesc doar unul singur: acela care m-a iubit întâmplător pe mine. Şi poate cel mai ciudat, în tot acest al meu „discurs” despre iubire, este că m-am îndrăgostit de el, convinsă că am să-l înşel. Am tot încercat, ce-i drept, să fiu ceva mai monogamă. Mi-a reuşit o singură dată. Păcat că nu îi reuşise lui. Ştiţi voi, în lumea asta, nu te dansează nimeni. Şi până la urmă nu e o noutate…Dansurile-n doi s-au dus dracului odată cu apariţia consumerismului. Nu ne-a cerut şi nu ne cere nimeni să facem din viaţa noastră o aventură. Şi la ce bun, acum, când drumurile de dincolo de graniţe sunt la fel de-ntinse?! La ce folos, acum, când nu mai ai de cine să fugi?! E o alergătură continuă tinereţea asta, în a fi cea care ajunge prima la altarul celui mai plictisitor bărbat. Mă întreb, adeseori, care a fost momentul în care am renunţat la credinţa mea că sunt şi eu marea iubire a cuiva. Trebuie să fi fost atunci când mi s-a spus că sentimentele se numără, nu în intensitate, ci în compromisuri. Întâlnesc, din când în când oameni, care-şi trăiesc a nu ştiu câta mare dragoste. Şi totuşi, câtă iubire din cele gustate odată, îţi mai rămâne pentru următoarea? Toate aceste referiri pretenţioase la ceea ce înseamnă dragostea adevărată, viaţa ca o escapadă. Doar că nimeni nu vrea ceva complicat. Nimeni nu vrea să complice lucrurile. Suntem cei mai simpli oameni de pe-acest Pământ. Eu şi tu. Atâtea melodramatice dialoguri de la revedere: despre cum ai fi vrut să facem ocolul pământului împreună, să mă săruţi pătimaş sub clar de lună, să-mi dai totul aşa cum nu mi-ai dat nimic cât timp m-ai ţinut de mână. Eşti cu una cu zece ani mai tânără, mai ţanţoşă, mai aristocrată. O iei de nevastă. Eu eram…prea…greu de descurcat. Şi toată literatura, Dom’ne, câtă literatură! Cine ar fi putut să trăiască aşa?! Atâţia ani…degeaba, şi poza ta undeva-n dulap. Te-ntreb atât: Dacă ar fi să povesteşti cuiva de mine, cum m-ai descrie? În rest, după atâtea vorbe-ntr-un receptor şi mesaje scrise, mi-a mai rămas doar atâta iubire, cât să te-nlocuiesc cu oricine. Suntem tot aici, în acelaşi loc, între aceleaşi patru scaune şi al tău birou. Mi-am tot imaginat acest buchet de flori care să numere zilele pe care le-am petrecut…mai mult separat decât împreună. Sunt 1823 şi toate au fost la fel. Nici o aventură. Acum ar trebui să realizezi şi tu că trebuie să-mi dai drumul, nu pentru că nu mă mai iubeşti, ci pentru că, poate, de această dată, eu nu te mai iubesc pe tine. Nu sunt o amazoană. Am încercat, dar nu mai pot. Aş fi vrut să mă re-îndrăgostesc de tine, dar au trecut atâţia ani de când mă ţii departe doar cu o privire. Atâta critică.

Advertisements