Războaiele Zebrelor Pictate

by Marcela Presecan

Am îngenuncheat în locul în care tramvaiele numără anotimpurile veştejindu-se, şi-am privit, sărac, galantarele librăriilor arzând. Sunt războaiele mele, acelea care se duc pe bulevard, printre velocipedele scrâşnind ale bastarzilor amorezaţi. „Dumnezeul meu”, i-am spus, „e-ntr-o diligenţă trasă de cai pictaţi în zebre. Ruga mea”, i-am spus, „e a mârţoagelor în hăţuri.” Unde-mi e sufletul?”, l-am întrebat, „Unde-mi e libertatea?” Le-am zis să-mi dea o pâine, că nu vreau mezelicuri. Le-am sugerat să-nchidă aprozarul şi să ridice-o prăvălie. Ei îmi vorbeau de dragoste. I-am implorat să le mai dea o şansă mioarelor mele, săracele de ele, bătuseră atâta cale. Le-au omorât pe toate. M-au urcat în vagon, într-un marfar canton şi mi-au arătat plaiurile de dincolo.  Păcat că, fără ochelari, nu mă prea ajută ochii. I-am mângâiat şireturile şi i-am sărutat postalii. „Domnişorică”, i-am spus, „Domnişorico, uită-te la mine! Nu crezi că mi-ar fi greu aşa singur în lume?” Cred că mă dispreţuise de cum mă văzuse, că nu-mi explic, altfel, stupitu de pe ceafa-mi după ce mă aruncaseră din locomotivă. Mă luase-o mâncărime, undeva în dos, şi nu puteam să mă ajut de mână că-mi rupsesem piciorul. Alerg în degete până la promenadă, acolo unde struţii n-au pământ să-şi bage capul. Mă pun pe cerşit. Un leu pe-o canţonetă, o lacrimă pe-un leu, recipientul gratis. Am îngenuncheat iar. Mă înrobiseră drepturile de autor. Cucoanele astea sunt foarte şmechere. Mă invită la bâlci să beau must şi tulburel, să mă desfăt cu fudulii de berbec şi momiţe de ied. Pleacă şi mă lasă pe mine să plătesc, că-mi spune, mă văzuse la nu ştiu ce talcioc. Credea că-s cu noroc. Îmi pun mătura în mână şi-mi dau o cârpă să spăl pe jos. Mă-nchin să nu mă bată. Cred că am fost la picioarele tuturor. Mahalalele, târgurile, bâlciurile şi eu pe nicăieri. Mă gândesc să-mi confecţionez un cort şi să mă dau ghicitor în cărţi. Ce-a mai rămas din mine e al tuturor. Nu e mult. Un sac de oase şi tristeţea din ochi. Am îngenuncheat de multe ori. Sunt luptele noastre cele care ne-au aruncat în străzi, greşelile mele, egoismul tău, strângându-mă de mână să mă laşi să mor. Om pe om se iubeşte dar eu pe tine nu. Sunt toţi clovnii de după perete, acrobaţii care ne măsoară meritele. În umbra castanilor m-am născut, peste drum de Monte Carlo. Vilegiaturile mele pe sub balconul tău, şerbetul putrid din frigiderul gol. „Domnişorul meu…”, mă prinde de mână, „Domnişorul meu, nu te supăra…N-ai cumva…o inimă de dat?” Mă uit la ea. Cade la pământ şi-mi sărută gheata.” Ţi-o dau”, îi zic,” dacă-mi plăteşti spitalizarea.” Râde. Râd şi eu. Îngenunchez. Nu mai eram doar eu. Erau şansonetele lor dansând romanţate în rochii de voal şi corsete rozosine, şi frumuseţea ei, şi reputaţia mea de straşnic cortorar. Şi zebrele. Atâtea zebre. Şi-apoi începu să plouă. Şi zebrele nu mai erau zebre. Zebrele erau cai. Cai pictaţi.

Advertisements