Veneţia Cugetelor Mele
by Marcela Presecan
Şi plouă iar…
Aşa cum a plouat şi ieri,
La fel cum va ploua şi mâine.
Secvenţial, dar sigur
Îmi joc rolul
De părtaş la ultimul secol al delirului.
Şi geme pământul
Că s-a certat cu cerul
Plouă în sens invers,
De jos în sus,
Înecat e totul, întrucât,
N-a ştiut omenirea
Să pună pavăză
Suliţelor lichide
Ale schimbărilor morbide.
Şi plouă iar…
Şi curge noroi
Şi-abuză de noi
Lutul ce îşi proclamă
Din nou,
Supremaţia.
De prin 2005 – toamna – prima si ultima mea poezie…
Marcela Presecan's Blog 
Ar trebui sa mai compui poezii. Te pricepi si la asta!
Se poate începe în multe feluri. Eu am să încep în felul meu. Notificarea cea de pe urmă nu slăbeşte critica din strânsoare, nici pentru o ultimă gură de aer, şi astfel îi frânge laringele înainte să poată articula primele ei cuvinte. N-am să fac comentariu pe text, am să marturisesc că mi-a plăcut periplul intim printre stihurile “veneţiene”. Mult. Poate subiectivismul indus de raritatea şi unicitatea compoziţiei să-mi fi tulburat judecata afectivă. Are cineva un motiv temeinic de obiecţie? Eu unul nu obiectez, chiar îmi place ceea ce citesc aici.
“prima şi ultima mea poezie”… o certitudine abil plasată dincolo de dulceaţa gândurilor de bine, a zâmbetului viitorului încă nescris. Decizia îţi aparţine, în toate formele ei literare, dar nu în totalitatea raţionării gestului. Iar asta ne bucură pe noi, cei care citim şi asimilăm fără a ne pierde unii de ceilalţi.