Babuşcă la oraş

by Marcela Presecan

Convenţia căreia nu i-am înţeles niciodată funcţionalitatea este aşa-numitul „contract de colaborare”. Deşi înţeleg relaţiile bazate pe reciproce convenienţe, nu am reuşit să mă familiarizez întocmai cu oportunismele jumătăţilor de măsură. Cu siguranţă că există o dezinvoltă facilitate în a pre-schimba un hobby într-o profesie part-time, mai ales atunci când îţi faci un scop vocaţional din a construi pe fundamentele altora. Conceptele aparţin oamenilor care generează idei, onorificii partizani ai prestaţiilor cu normă întreagă. Aplicaţiile practice, sunt adesea, derivaţii interpretate eronat de către cei care nu au conceptualizat vreodată ceva. În termeni ceva mai moderni, replicatorii vor găsi întotdeauna mijlocul adecvat prin care să distrugă munca promotorilor. Dacă m-am simfonisit în adolescenţă asupra notelor muzicale şi-am terminat ingineria, nu am găsit vreodată că trebuie să reinventez echilaterul în timp ce cânt la pian. Ba mai mult, n-am socotit necesar a mă auto-educa în a copia formele de interpretare artistice ale celor cu adevărat talentaţi, în timp ce mi-am făcut publică tartuferia. Dar cine sunt eu să fac scandal când  ştiu că nu s-a întâmplat vreodată ca justiţia să sancţioneze nedreptatea. Am pătimit full-time pentru a plăsmui un bruion a ceea ce, mai mult accidental, inova şi rima totodată, cu titulatura mea. Am fost răsplătit cu responsabilităţi adiţionale care să justifice indirect proporţional suma finală de pe grila de salarizare. Mi-am dat cuvântul de „parolistă” la citaţia unui magnat, care m-a privat de verticalitate, şi, finalmente, de dreptul la confidenţialitate. În tot acest timp, însă, urmăream consecvenţa logoreeică a „colaboratorilor” în a-şi susţine gratificarea retributrivă în baza a câteva discursuri xero-copiate şi două ore de muncă. Există o siglă, undeva, a cărei ultime două litere tipografiază ultimele două slove ale numelui meu sus-menţionat. A fost, o dată, un proiect pângărit de ceea ce a urmat: o tâlcovanie scalâmbă a ceea ce-a contat. Iar dacă te-ai îndoit vreodată de destoinicia oamenilor în a-şi face un renume, stai liniştit, că întotdeauna se va găsi cineva care să-şi facă publice până şi tehnicile de manglire a închipuirilor despre sine. Dramatismul, însă, îl găseşti acolo unde un proiect iubit devine exclusivist în condiţiile în care modul în care îl descrii nu dovedeşte nimic mai mult decât agramatism, ba mai mult, te dedici lui doar preţ de câteva ore atunci când nu ai altceva mai bun de făcut. În concluzie, dacă vrei să şti „când, cum, unde şi de ce se întâmplă”, du-te în cluburi de noapte pseudo-exclusiviste, permite-ţi să faci un chilipir din biletul de 20 lei pentru ceva pseudo-muzică live şi îngăduie-ţi să „pluteşti” repetându-ţi în gând, că „daca îţi doreşti tinereţe fără bătrâneţe , trebuie să duci un stil de viaţă foarte strict şi fără de abateri”. A existat un proiect cândva, o transmisiune care promitea. Au rămas mult vehiculatele contracte de colaborare, un nume pentru poporanităţile altora, şi, desigur…non-sensurile dintre ghilimelele de mai sus.

Advertisements